Cele mai enervante 10 lucruri pe care le face aproape orice părinte

Eu am zis să fiu drăguț cu noi în titlu, dar să nu avem vreun dubiu: nu există părinte care să nu facă lucrurile de mai jos. Poate nu își dă seama că le face, poate nu vrea să recunoască, dar de făcut, le face(m). Problema nu e că le facem, problemele (că sunt două) sunt că:
1. Le facem mult prea des.
2. Sunt extrem, dar extrem de enervante.

Iată-le care sunt:

1. Vorbește non-stop despre copilul său. Băi, asta e o chestie enervantă pentru oricine altcineva, inclusiv pentru ceilalți părinți. Uneori nici nu apuci să zici ceva, că-ncepe:
– Hey, ce mă bucur să te văd, ce mai faci?
– Bine, uite pe-ai…
– Da, și eu la fel, am ieșit un pic cât e ăla mic la școală. Doamne, ce deștept e, mi-a zis învățătoarea că în toată cariera ei nu a văzut copil așa deștept.
– Aha. Da, eu am fost în vacan…
– Aaaaa, stai să-ți zic ce-a făcut în vacanță.
– Păi aș fi vrut să-ți povestesc ce am făcut eu în vacanță…
– Adică nu te interesează copilul meu?
Ultima oară în care orice părinte a putut să aibă o conversație mai lungă de 5 fraze în care să nu pomenească despre miracolul care este al său copil a fost înainte să devină părinte. Da, atât e de grav.

2. Vorbește cu copilul său sau cu alt copil cu un glas și un ton de om cu serioase handicapuri mentale:
– Te fate fumosu’ meu?
– Ăăăăă, nu știu cu cine vorbești…
– Cum cu tine? Cu minunea mea de copil, tel mai tel dinte toti copiii.
– Ăăăăă, știi că am 14 ani, nu?
– Da, da’ pentu mine vei lămâne meleu un bebelus minunat…
– Ok, eu voi pleca acum pentru că e pur și simplu penibil ceea ce se întâmplă.
Aproape orice părinte pare să considere că al său copil are IQ-ul unei maimuțe nu foarte deștepte și atunci consideră că trebuie să coboare la acel nivel, ca să nu se simtă copilul exclus. Nu, copilul se simte rușinat de cele mai multe ori de acest comportament. Problema e că atunci când cresc ai noștri, nu renunțăm la acest obicei tembel, ci ni se năzare pe copiii prietenilor sau pe străinii din parc. Enervant, nu?

3. Simte nevoia să ofere sfaturi altora. Cum ni se pare că e ceva în neregulă cu un alt copil sau vine un alt părinte care doar simte nevoia să se plângă cuiva care ar putea să-l înțeleagă, noi începem:
– Of, sunt atât de obosită, iar n-a dormit azi noapte, s-a foit tot timpul.
– Eu ți-am zis mai demult că nu îl plimbi destul. Oxigenul este cel mai bun somnifer, am citit eu, ți-am spus că m-am abonat la revista aia online gratuită din Thailanda, unde dau oamenii ăia super sfaturi.
– Ce-aș vrea și eu doar să dorm.
– Nu vrei s-o implici pe soacră-ta, cum te-am sfătuit eu. Pune-o la muncă, și așa stă degeaba. Uite, eu nici nu sun bine și se înființează la noi la ușă.
Nu contează subiectul abordat, părintele simte că dintr-o dată a devenit specialist în orice. Și, mai mult, este un specialist de a căror expertiză au nevoie toți ceilalți.

4. Cumpără prea multe lucruri. Dacă are nevoie de ceva, îl cumpără. Dacă i se pare că are nevoie de ceva, îl cumpără. Dacă știe sigur că n-are nevoie de ceva, îl cumpără oricum, că cine știe când o să aibă nevoie de el. Și aici nici măcar n-am început să vorbesc de chestiile pentru copiii noștri.

5. Se plânge nonstop. Să alergi un maraton, să termini un Iroman, să muncești 4 zile încontinuu pentru o prezentare? Toate sunt pistol cu apă în comparație cu a avea grijă de un copil. Cel puțin așa consideră părintele. Și pentru că doar el crede asta și i se pare că ceilalți nu apreciază destul ceea ce face, își plânge el de milă. Ceea ce n-ar fi neapărat o problemă, dacă ar face-o în liniștea minții sale. Dar, nu, părintele o face foarte vocal și se mai și enervează când ceilalți se enervează că iar începe.

6. Este mult prea protector. Și ăsta e un eufemism. De la căciulițele îndesate pe capetele copiilor la 25 de grade, până la ținutul de mână când copilul vrea să sară peste o baltă, până la statul la baza toboganului lung de 1 m. Da, suntem praf, ni se pare că toate relele lumii și toate ghinioanele și toate droburile de sare se vor abate fix asupra copilului nostru. Partea cu adevărat comică este că…

7. Îi judecă pe alți părinți. Pentru că e prea complicat de multe ori să-și accepte propriile greșeli sau propriile limite când vine vorba de copilul său, alege calea ușoară, respectic capra vecinului: Mamă, ce-i mai bârfim pe alții! Devenim brusc obiectivi când vine vorba despre metodele de parenting ale altora. În același timp în care…

8. Se oftică rău când cineva îi spune că nu face ceva bine. Vai de capul meu! Decât să îi spui unui părinte că a făcut nu-știu-ce greșeală, mai bine te împuști singur în rotulă. E mai puțin dureros, scapi mai repede și sunt șanse să nu rămâi cu prea multe sechele. Păi când începe părintele să-ți explice de ce a făcut el ceea ce tu consideri o greșeală, și începe o poveste care are rădăcini cu cel puțin 47 de ani în urmă, pur și simplu poți considera că ai Belit-o cu B mare. Și dacă se mai întâmplă, Doamne ferește!, să nici nu fi părinte, păi nu te mai spală nici apa sfințită de la Catedrala Neamului. Nu, nu faceți greșeala asta, e spre binele vostru.

9. I se pare că al său copil este impecabil. Nu perfect, că măcar atâta creier i-a mai rămas, cât să realizeze că nu e perfect. Dar pe o scară de la 1 la 10 a ceea ce este real și posibil pentru un om, copilul acelui părintele e undeva pe la 1000. N-ai văzut așa ceva, de când mă-ta te-a făcut! Ce înclinații artistice, ce creier matematic, ce vocabular! Iar dacă e un nou-născut: ce capacitate de a se căca zilnic, de a suge țâța ce i se bagă în gură sau de a dormi. N-a dormit nimeni așa cum doarme copilul ăla. Dacă ar fi după părinți, am fi o lume de Rembranzi, Elon Muski și Shakespieri, iar proștii proștilor ar fi Ronaldo și Michael Jordan.

10. Face mereu comparații între copilul său și alții. Dacă e de bine, adică face mai multe decât alții de vârsta lui, e clar ca lumina zilei că avem onoarea de a ne afla în prezența geniului. Dacă face mai puține chestii…e, e genul care se dezvoltă mai greu și sigur a citit părintele de vreun geniu din lumea asta care era mai lent când era mic. Dar asta e ceea ce se vede. La interior, mamă, acolo e treaba serioasă, căci părintele fie înnebunește de plăcere când își vede copilul făcând chestii pe care le fac copii mai mari, fie moare de ciudă dacă al său nu face chestii pe care le fac alții mai mici.

Da, priviți din exterior, cred că suntem o gașcă de oameni ciudați. Bine, asta poate și pentru că, odată deveniți părinți, ne transformăm în niște chestii extrem de ciudate și subiective. Dar, trebuie să recunoaștem cu toții, părinți sau nepărinți, că suntem simpatici. Atunci când nu suntem extrem de enervanți.

Sursa foto: www.someecards.com

1 Comment

  1. Doamne, am ras cu lacrimi. Ma recunosc in TOATE (!!!!!!!!!!!!!). Sotul meu are atacuri de panica din cauza nr 4.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*