Cea mai frumoasă descriere a iubirii unui părinte pentru copilul său

Am terminat aseară de citit “Purgatoriul îngerilor”, cartea Cameliei Cavadia. Aș vrea să scriu ceva despre cartea aceasta, dar nu știu exact ce. Am așternut cuvinte aici și le-am tot șters, căci mi se pare că nu pot cuprinde în ele ceea ce am simțit citind paginile scrise de Camelia. Și pentru că în cele două săptămâni în care am tot citit-o, am experimentat multe sentimente, voi povesti mai degrabă despre ele, așa că s-ar putea să iasă ceva oarecum incoerent, lucru pentru care sper să mă scuzați.

Camelia a scris o carte despre Copiii Nimănui. Copiii care fug de acasă, pentru că acasă e mai rău decât orice altceva necunoscut i-ar putea aștepta în lumea asta largă. Sau copiii care sunt răpiți și ținuți ca sclavi, cu forța. Bine, de fapt, și unii, și alții, devin un fel de sclavi moderni ai unor stăpâni care, la propriu, au drept de viață și de moarte asupra lor.

Eu, sincer, nu știu, părinte fiind, cum a putut Camelia să scrie așa o carte și sper ca într-o zi să am onoarea să stau la povești cu ea și să o întreb lucruri. Cândva, mai încolo, nu acum. Acum mi-ar fi prea greu. Deci nu știu cum a putut s-o scrie, pentru că eu abia am putut s-o citesc. Nu știu, când parcurgi paginile și vezi traumele prin care trec acei copii, acele familii, nu ai cum să nu te gândești, ca părinte, cum ar fi? Ce ai face? Dar nu, nu poți…creierul tău, aflat în siguranța casei, în confortul canapelei pe care o știi atât de bine, auzind glasul copilului tău, deci știindu-l în siguranță, creierul tău tot nu se poate duce acolo. Căci realizezi că aia e moartea cea mai groaznică, chiar dacă nu mori. Ba mai bine ai muri, că ar fi mai simplu decât să-ți pierzi sau să-ți răpească cineva copilul și, eventual, să nu mai afli nimic despre el cu anii. Sau vreodată. Dacă mai trăiește, dacă a murit, dacă îi e frig, foame, dacă plânge după tine și te așteaptă în fiecare zi să-l salvezi. Nu, pur și simplu, nu poți.

Dar dacă trebuie să poți, pentru că mai ai un copil sau mai mulți acasă? E, abia aici viața devine o curvă, căci nu te lasă să mori atunci când asta e tot ce ți-ai dori, ci te forțează să…să încerci cumva să supraviețuiești. Spune Camelia la un moment dat în carte că dispariția unui copil face, de fapt, să dispară toți copiii familiei, căci pentru cei rămași nu mai are nimeni timp, disponibilitate, iubire. Ei doar trec prin viață, așa, uneori fiindu-le dor de fratele sau sora plecat(ă), alteori, urându-i pentru că le-au făcut asta, de cele mai multe ori simțindu-se vinovați că ei au rămas și celălalt, nu.

Bun, și mai sunt și copiii (cam 95% din cei dispăruți) care pleacă singuri de acasă pentru că nu mai pot. Ce-ai putea să spui despre părinții lor? Înțeleg că nu toți sunt niște brute violente și abuzatoare, dar totuși, cum să nu fi în stare să-i oferi copilului măcar un minim care să nu-l împingă să plece? Nu știu, mi-e greu să am compasiune pentru ei, chiar îmi este, deși mi-aș dori să am, căci înțeleg că (părinții) nu au fost mereu așa, au devenit așa…Încerc, dar nu pot, îmi pare rău.
De ce am citit cartea, dacă mi-a trezit atâttea sentimente, majoritatea negative sau chiar violente? E simplu: pentru că dacă niște copii chiar trec prin această experiență și trebuie să îndure așa ceva, eu pot măcar să îndur să citesc despre drama lor și, poate, făcând asta, să reușesc, cumva să îi ajut. Habar n-am cum, dar poate povestind Camelia și apoi niște cititori de-ai ei, reușim la un moment dat să mai salvăm pe cineva. Tot e ceva, nu? Că așa, dacă ne facem că ei nu există și de câte ori vedem un astfel de copil pe stradă, întoarcem capul sau ne câștigăm dreptul de a-l ignora cu câțiva bănuți, n-am făcut mai nimic. Ei tot vor trece prin aceleași suferințe. Dar, dacă povestim și povestim și povestim despre ei, poate se schimbă ceva. Poate salvăm mai mulți. Poate mai e o speranță.

Și în timp ce citesc eu cartea asta minunat de dureroasă, fiind spre final și abia așteptând să se termine supliciul, dau peste această descriere a iubirii părintești:

“…Pe lumea asta trebuia să se mai facă o deosebire, gândea Dani. Între oamenii care au copii și cei care nu au. Nu că primii ar fi mai cu moț decât ceilalți, doar că ceea ce fac părinții e dictat de sentimentele pentru copiii lor. Nu de rațiune, nu de responsabilitate, nu de datorie. De DRAGOSTE. Iar dragostea părintească e irațională, riscând să înghită totul în nebunia ei. E ceva e nu poate fi ținut în frău. Ca valurile unei mări dezlănțuite, a cărei forță poate îneca vapoare și poate reduce la tăcere monștri cufundați de secole pe fundul ei. Dragostea părintească reacționează la iubire, nu la argumente, căci părinții au în buzunarul de la piept o inimă de leu, care se trezește la viață când e vorba de copiii lor. O inimă ascunsă, ca o stea pulsândă, caldă și însângerată. E doar un dat al lumii.”

Of, măi, Camelia, măi, nu știu de unde ai avut tăria să scrii această carte, dar îți mulțumesc pentru că ai făcut-o. E una din acele cărți pe care orice părinte ar trebui s-o citească și de care să-și amintească oricând copilul său l-ar enerva cu vreo chestie care, de fapt nu contează. Suntem atât de norocoși să îi avem pe copiii noștri lângă noi, să-i știm sănătoși și în siguranță, încât uităm că acest lucru nu este întotdeauna un dat. Că nu se întâmplă la fel peste tot. Și poate dacă ne-am aminti acest lucru mai des, ne-am comporta ca atare și le-am arăta acestor copii de mult mai multe ori cât de minunați sunt și cât de tare și de mult îi iubim. Căci asta merită toți copiii: să fie iubiți, protejați și să li se reamintească mereu cât sunt de minunați și de grozavi!

sursa foto: bookhub.ro

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*