2,996 views

Cea mai frumoasă amintire cu tata

Era în vara lui ’96, cum ar spune Cornel Dinu. Tocmai terminasem liceul și imediat după ce am dat Bac-ul, am fugit în State la o tabără de baschet, convins fiind că universitățile americane se vo bate pentru a pune mâna pe un om atât de valoros. Cinci săptămâni mai târziu mă întorceam în România, convins fiind că universitățile americane nu erau pregătite pentru un om atât de valoros.
Și, în acel început de august, mai aveam vreo patru săptămâni până la examenul de admitere de la ASE, pentru care mă pregătisem moderat asiduu vreun an de zile. Doar că…doar că mă întorsesem din State infectat cu virusul visului american: eram convins că facultatea e pentru proști, că nu-mi trebuie mie așa ceva și că important este să mă apuc de o afacere (care anume și în ce domeniu, habar nu aveam, dar asta nu mi se părea atunci în niciun fel problematic) pentru ca, în cel mult 6 luni…dar ce zic eu 6 luni? maxim până la Crăciunul din acel an să devin unul dintre cei mai bogați oameni din această lume, un lider adorat și invidiat de toți.

Cam ăsta era planul meu perfect, pus la punct și la care nu vedeam vreo hibă, plan pe care i l-am povestit și tatălui meu într-o sâmbătă dimineață în care am ieșit cu câinele în Herăstrău. Trebuie să fi fost destul de devreme, pentru că nu-mi amintesc multă lume în jurul nostru. Ne-am oprit să bem o bere și-un suc la unul dintre pontoanele de lângă Pescăruș și, sigur pe mine, i-am prezentat în detaliu planul meu extrem de subțire în detalii. Țin minte și acum siguranța pe care o aveam, siguranță care-mi creștea pe măsură ce povesteam. Și-mi mai aduc aminte că eram pregătit să lupt împotriva refuzului său, pentru că simțeam că n-avea cum să fie de acord. Nu înțelegeam de ce, dar simțeam asta.

Ca să înțelegeți întregul context, trebuie să vă spun că Dad este o persoană extrem de conservatoare când vine vorba de schimbări. Și ăsta e un mod politicos de a spune că nu-i plac schimbările. E unul din cei mai inteligenți și mai citiți oameni pe care îi cunosc, și unul dintre cei mai reticenți la nou.

Bun, deci omul m-a ascultat fără să mă întrerupă în timp ce eu aberam cu toate prostiile mele, prostii de care încercam mai degrabă să mă conving singur, decât pe el, căci, cel mai probabil, îmi era frică să nu pic examenul de la ASE pentru care mă pregătisem, cum spuneam, așa, mai degrabă nu prea. Ce-o fi fost în sufletul lui în timp ce eu îi dădeam înainte cu planul meu de a cuceri lumea nu pot decât să-mi închipui. Dar primul lucru care mi-a plăcut la el atunci a fost că m-a ascultat. M-a lăsat să-mi scot din sistem tot ce aveam de scos. Apoi, a tras câteva fumuri liniștite (așa mi s-au părut mie) din țigară și apoi mi-a zis ceva de genul (nu mai țin minte exact ce, dar țin minte ideea):
– Mi se pare o idee excelentă! Și dacă asta îți dorești, să știi că și eu, și Mum, te vom susține cât și cum vom putea. Dar am o singură rugăminte: dă examenul la ASE, ca să-ți demonstrezi ție și celorlalți că poți să-l iei, dacă vrei. Fă asta, că n-are ce să-ți strice, mai ales că sunt convins că poți să-l iei. Ia examenul și după aceea faci ce firmă vrei și noi te susținem.

Hmmmm, m-am gândit eu. Ăsta sună a un plan și mai bun decât al meu. Nu doar că voi cuceri lumea până la Crăciun, dar în acelși timp voi lua și examenul la facultate, demonstrând lumii că aș putea face și asta dacă aș vrea.

Din nou, trebuie să înțelegeți că sunt un „sucker” când vine vorba de discursuri motivaționale și când îmi spune cineva că are încredere în mine că pot face lucruri, indiferent dacă eu cred că le pot face sau nu.

Ok, Dad, i-am răspuns. Mi se pare un plan bun. Așa voi face!

Așa că m-am pus pe învățat, am intrat la ASE și, firesc, am fost atât de încântat de mine încât am rămas să fac ASE-ul, lăsând partea cu devenitul un lider la nivel mondial în stadiul de „work in progress”.

Mi-e dragă tare această amintire din foarte multe motive. În primul rând pentru că am înțeles, mulți ani mai târziu, că Dad mi-a predat o lecție de parenting cu vreo 10 ani înainte să apară parenting-ul în România. Apoi pentru că ar fi putut spune sau face atât de multe alte lucruri pe care atunci le-aș fi considerat în neregulă și, cine știe ce aș fi făcut atunci. Pentru că a înțeles că nu eram decât un puști speriat care nu știa cum să-i ceară ajutorul tatălui său, iar acesta a făcut lucrul cel mai bun pe care-l putea face în acele momente: s-a plasat de partea mea a baricadei și mi-a spus că va fi acolo, nu matter what, deși probabil că în sufletul său îi venea să mă dea cu capul de vreun copac din parc, până îmi veneam în simțiri. Pentru că sunt astfel de mici gesturi, sau cuvinte sau trăiri care ne definesc viața și felul în care reușim să îi influențăm pe alții. Pentru că în acel moment, conștient sau nu, a decis să încerce să-mi fie prieten și nu vreo autoritate părintească.

Au trecut mai bine de 20 de ani de-atunci și uite că abia de ceva vreme și cu siguranță după ce am devenit și eu părinte, am înțeles importanța acelui moment, pe care-l consider acum o amintire foarte frumoasă cu tata. Habar n-am câte persoane a reușit să influențeze în viața sa prin sfaturile pe care le-a dat, dar știu sigur că i-a făcut un mare bine la un moment crucial unei persoane care înseamnă, pentru el, jumătate din tot: băiatului său. Și ăsta nu e puțin lucru deloc.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*