Cea mai enervantă chestie la mașina mea

Am fost în weekend până la Sibiu cu mașina. Sunt câteva chestii care nu-mi plac la ea: faptul că troncăne ceva și eu habar nu am ce este, pricepându-mă la mașini la fel de bine cum mă pricep să enumăr toate tipurile de alge marine și oceanice existente pe Pământ. Mă enervează că dacă o pun pe avarii și o încui, când o descui începe să urle ca nebuna în mers de nici ăia de la service n-au știut ce să-i facă. Și mă enervează rău că un țăran mi-a fu@$t o ditamai zgârietura pe toată partea ei dreaptă.

Și cu toate acestea, de departe cea mai enervantă chestie la mașina mea este copilul meu! Știu că nu mă înțelegeți greșit, dar tot simt nevoia să precizez: îl iubesc ca pe ochii din cap, este lumina vieții mele, alea, alea. Dar când urcăm în mașină, pare că singurul lui scop este să ne testeze, mie și lui mă-sa, capacitatea de a nu ne izbi cu capul de bord, indiferent cât de tare ne-am dori.

De regulă, drumurile noastre ar putea fi descrise pe scurt cam așa:

Plecare Am ajuns? Nu! – SomnTrezireMai avem mult? Da! – Blablablablabla M-am plictisit – Hai să ne jucăm ceva! Ok! Nu mai am chef să ne jucăm!Mai avem mult? Nu foarte mult – blablablablablablablablablabla M-am plictisit – Te rog eu taci din gură, că nu mai pot! Ok! Dar să știi că nici eu nu mai pot blablablablablabla M-am plictisit – Dacă nu taci, te dau jos din mașină, că nu mai pot! Ok! Dar să știi că nici eu nu mai pot blablablablablaAm ajuns? DA! Mulțumesc, Doamne, că am ajuns! – Sosire.

Momentul lui cel mai simpatic, care prevestea ce avea să vină, doar că noi eram prea naivi ca să înțelegem, a fost acum vreo 3 ani când, plecând spre Grecia la 3 dimineața, de la noi de-acasă, din apropierea Arcului de Triumf, când ne-am oprit la primul semafor la Muzeul Antipa (adică, după maxim 750m) am auzit din spate: Am ajuns?
La vremea aceea am râs cu lacrimi. Cine să știe că, încet, încet, râsul va dispărea și vor rămâne doar lacrimile?

La drumurile foarte lungi, ne mai “scoatem” cu tableta sau telefonul, pe care nu i le dăm la drumuri de câteva ore, că și așa ni se pare că abuzează de ele în rest. Dar la cele mai scurte…cum să vă povestesc eu ce simțim noi?….ați fost vreodată torturați ci picătura chinezească? Nici eu, dar experimentez des în ultimul timp logoreea chinezească. La fel de letală!

Mi-am propus ca în această viață să nu-i spun lui Mark prea des ceva gen Ți-am zis eu!?! Nu l-ar ajuta cu nimic, doar mi-ar satisface mie vreun ego meschin.
E, când vine vorba de mersul cu mașina, aștept cu nerăbdare momentul în care el mă va suna de pe vreundeva și-mi va spune:
– Tată, nu știu ce să mă mai fac cu ăsta!(copilul său) Nu i-a tăcut gura tot drumul, ce să-i fac?
Eu, ca un om înțelept ce voi fi la vremea respectivă, îmi voi zâmbi în barbă, mă voi așeza mai comod în fotoliu și îi voi spune cu toată dragostea și empatia de care voi fi în stare:
– Vezi cum e!!??!! Ți-am zis eu că e nasol rău!!??!! Ți-am zis!!!!

Tatăl meu îmi povestește uneori că și eu eram genul Am ajuns? când eram mic. Și, de câțiva ani încoace, de câte ori se urcă la mine în mașină, face vreo chestie care mă enervează: îmi schimbă postul de radio, mă pune să inchid toate geamurile vara, pentru că îl trage curentul, mă întreabă de ce nu spăl mașina. Știți voi, chestii care nu ne enervează la prieteni, dar ne scot din sărite la părinți.

E, începând de ieri, mă gândesc că asta e metoda lui, conștienttă sau nu, de a se răzbuna pe mine. Și îl înțeleg. Nu, la fel de tare mă enervează. Dar îl înțeleg.

Îmi povestea cineva pe vremuri că cică noi, oamenii, am fi programați din naștere cu un număr limitat de bătăi ale inimii. Și când alea se termină, ne terminăm și noi.
Habar n-am dacă e așa, dar sunt convins că suntem programați cu un număr finit de întrebări Am ajuns? la care putem fa ce față, până să facem implozie. Eu cred că mi l-am atins prin februarie. Anul trecut.

Sursa foto: worldartsme.com

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*