Ce te enervează la copilul tău?

Dacă ești părinte, citind titlul acestui articol ai avut una din următoarele două reacții:
1. fie ai zâmbit ușor amar
2. fie te-ai revoltat la gândul că un părinte ar putea măcar gândi așa ceva. Voi reveni imediat la tine.
Dacă nu ești părinte, cel mai probabil îți spui în mintea ta ceva de genul În sfârșit, frate, mai zice și altul despre cât de enervanți pot fi copiii!

Da, copiii sunt și pot fi extrem de enervanți. Doar că părinții vor spune despre copiii altora că sunt enervanți. Prea rar sau deloc despre ai lor, cu excepția unui cerc foarte restrâns de prieteni sau a gândurilor proprii și personale, nerostite vreodată.
De ce? Pentru că se presupune că un părinte își iubește necondiționat copilul, cu bunele și mai puțin bunele sale. Și așa este, orice părinte descoperă în fiecare zi cât de mult poate iubi acel omuleț, cu toate momentele lui simpatice, cu vorbele stâlcite sau cuvintele inventate, cu reacțiile unice și cu efuziunile de tandrețe în cele mai neașteptate clipe.
Așa cum orice părinte care este onest (cel puțin cu sine însuși) știe cât de enervant poate fi copilul său. Nu, acesta este un eufemism. Cu toată responsabilitatea asupra cuvintelor pe care urmează să le scriu, pot spune cu o precizie de 100% că orice părinte știe că nu există o altă persoană pe lumea asta care să-l poată scoată din sărite mai tare, mai rău, mai rapid decât propriul copil. Nici măcar partenerul/partenera nu poate face asta și oricine a fost vreodată într-o relație știe cât de maxim de enervanți pot fi uneori partenerii noștri.

Nu cred că recunoașterea faptului că,uneori, copiii noștri sunt foarte enervanți ne face părinți mai răi sau mai proști. Mai nepăsători sua mai puțin iubitori. Pentru că, ne place sau nu să acceptăm, aceasta este realitatea. Ne enervează ei, niște străini de pe stradă sau niște colegi de birou cu care interacționăm doar câteva minute, o dată la niște zile. Cum ar putea să nu ne enerveze persoana cu care petrecem atâta timp, pentru care investim atâtea sentimente sau pentru care facem lucruri pe care n-am crezut vreodată că le-am putea face?
Unde mai pui, că fiecare dintre noi vine cu un „bagaj”: din copilăria sa, din tinerețe, din neîmplinirile sale sau din frici. Iar un copil știe să ne apese cele mai sensibile butoane ca nimeni altul. Zici că asta este una din funcțiile de bază ale unui copil, apăsarea butoanelor declanșatoare de crize nemaivăzute ale părintelui său.

Îmi iubesc copilul cum n-am crezut că aș putea iubi pe cineva. Poate tocmai de aceea trebuie să recunosc că are niște momente în care mă enervează la culme. Nu întotdeauna când face acele chestii mă enervează, dar atunci când mă enervează, îmi vine s-o iau la fugă de nervi, iar mie nu-mi vine s-o iau la fugă decât atunci când sunt extrem, dar extrem de nervos.

Revenind la părinții oripilați de citirea până aici a lucrurilor scrise de mine, vă spun cu toată dragostea: Nu mai fiți ipocriți! Adică, sigur, voi vă puteți revolta față de mine sau toți ceilalți părinți enervați la culme de copiii lor, dar sper să nu fiți ipocriți față de voi înșivă. Că, stați liniștiți, indiferent c-o recunoaștem sau nu, cu toții le arătăm copiilor noștri, într-un fel sau altul, cât de tare ne enervează. Ba, eu uneori îi și spun lui Mark:
– Doamne, ce mă enervezi!
– Tare?
– Cel mai tare din lume!
– Dar mă iubești, nu?
– Asta nu se va schimba niciodată, orice ai face. Dar în momentul ăsta m-ai enervat foarte rău!

Cum mă poate scoate din sărite atât de tare uneori? Sunt câteva exemple pe care pot să vi le dau:

1. Nu înțeleg cum poate să vorbească atât. Dacă până și maică-sa care vorbește nu mult, ci enorm, mi-a spus că uneori o doare creierul de la atâta ascultat, vă dați seama cât sufăr eu! Nu, dacă ar fi după el, are momente când vorbește zeci de minute (nu exagerez!!) fără oprire. De trebuie să îl rog frumos să mai tacă, pentru că nu mai pot. (exact așa îi spun: Te rog frumos să mai taci, pentru că nu mai pot!!!)
2. Mă enervează cât…îi………….ia……………..să………….se….îm…..bra…..ce. Cred că așa arată Iadul: așteptarea întru eternitate (căci dacă nu îl grăbești, el n-ar termina niciodată) ca el să termine de îmbrăcat.
3. Sau cum e acel moment spre seară când după ce te-ai jucat TOT ce a vrut el TOATĂ ZIUA, când îi spui că pur și simplu nu mai poți, el se bosumflă și-ți zice toare relele? Cum să fie? Îți pui echipamentul de alergare și o iei la fugă.
4. Și nu în ultimul rând, mă enervează când nu are încredere în experiența mea de viață. Înțeleg cât de important e pentru dezvoltarea sa să încerce diferite lucruri, dar, Doamne, cât mi-aș dori uneori să nu mai comenteze atât și, pur și simplu, să facă așa cum îi zic eu. Și nu vreți să știți ce eforturi fac să nu0i zic (de fiecare dată) Ți-am zis eu!
5. A, da. Și mă enervează cât de mult comentează când nu-i convine ceva. Mi-e clar că, pe termen lung, ăsta e un lucru foarte bun, dar tot mă enervează când îl face cu mine.

Cam așa. Deci, pe voi, ăștia mai ciudați, așa, ca mine, ce vă enervează la copiii voștri?

 

Sursa foto: www.someecards.com

2 Comments

  1. 6. Cand nu vrea sa isi scrie temele (si e tarziu si are teme multe)
    7. Cand fuge de langa mine si nu mai stie unde m-a lasat.
    8. Cand cere sandvis la scoala si vine cu el neatins (sau il lasa in banca)

  2. Doamne, cum ma regasesc in toate exemplele de mai sus! Nu numai ca nu are incredere in experienta MEA (sau a tatalui lui) dar se increde orbeste in TOT ce ii spune doamna invatatoare la scoala. Oricat am veni noi cu argumente diferite de ale doamnei, el o crede pe ea.
    In plus, ma scoate din minti faptul ca desi la nivel de teorie stie ca trebuie sa manance legume si fructe, iar cand mergem la cumparaturi isi alege singur fructele, nu le mananca, vine aproape zilnic cu fructul de la pachetel acasa iar la masa alege mereu legumele din farfurie (in schimb ar consuma cantitati nelimitate de chipsuri, Bake Rolls si alte porcarii). O alta chestie care ma enerveaza este atunci cand mergem la vreo adunare sau petrecere unde sunt copii pe care nu ii cunoaste (sa zicem ca suntem invitati la petrecerea copilului unui coleg de serviciu cu care nu socializam foarte mult): trebuie sa depun un efort teribil sa il fac sa socializeze cu copiii ca la sfarsitul petrecerii sa nu mai putem pleca acasa pentru ca vrea sa mai stea cu noii lui prieteni.
    Lista este mult mai lunga, pentru ca asa cum ai spus si tu, petrecem foarte mult timp cu ei si investim mult suflet si energie in relatia cu ei. Si mai ales cu ei nu putem fi nepasatori si insensibili.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*