Ce mă enervează la părinți, episodul 2 – de Alex Andronic

Ce mă enervează la părinţi, sezonul 2, dubla unu.

1. Nevoia de a-şi speria copiii: don’t get me wrong, sperie-ţi copilul de câte ori simţi tu nevoia şi crezi că doar aşa îl vei face să înţeleagă anumite lucruri, dar mai ales că ceva e greşit în ceea ce face. Dacă crezi că ăsta e singurul mod prin care îl pui la punct, dă-i drumul. Spune-i că vine sfârşitul lumii, ameninţă-l că-l prind monştrii de sub pat, noaptea, dacă-şi atinge puţa, dar nu te mai folosi de oamenii din jur. Mi s-a întâmplat să fiu dat ca exemplu înfricoşător unui copil de-a dreptul adorabil, ce locuia în vecini. Iar mie îmi plac copiii. Mult de tot. Aş renunţa şi la nutella. Serios. Oriş’cum. Uite, mami, îl vezi pe nenea ăsta de aici? Dacă nu eşti cuminte, o să te fure şi-o să te ducă la popa, care o să-ţi taie limba pentru că vorbeşti prostii. Bravo, mămica! Repetă-i lucrurile astea de fiecare dată când face ce nu-ţi convine şi-o să ai un copil terifiat de oameni. Şi culmea, copilul nici că s-a mai apropiat de mine vreodată.
P.S. Şi mie mi s-a vândut gogoaşa cu popa care taie limbi, doar că mie-mi displac preoţii din alte motive.

2. Ignoranţa: nu, nu la aia la care vă gândiţi când auziţi cuvântul. Alta. Aia din locurile publice când copilul, de exemplu, trebuie să facă pipilică. Dau exemplul ăsta pentru că am trăit câteva experienţe în genul celei pe care o să v-o povestesc.
Eu nu fac pipi în avion. Aproape niciodată. 1. De frică. 2. De frică. Nu mă ridic de pe scaun, asta este. Aş fi zis că poa’ să-mi explodeze vezica, însă, când am simţit că se va întâmpla asta, mi-am luat inima-n dinţi şi am hotărât că voi folosi toaleta. Ei bine, de hotărât am hotărât eu, mai trebuia să mă consult şi cu vecinii de scaun, care aveau 3 copii cu ei în avion. 3 bucăţi care, desigur, fac lucrurile împreună. Inclusiv pipilică.
Faceţi looooooooc! Faceţi looooooooc! Am un copiiiiiiil! Faceţi loooooooc! – moment în care s-a instalat panica. O avea o bombă amplasată pe copil, e terorist? O să sărim în aer (ştiu, eram deja în aer)? Nu, absolut niciun scenariu SF. Copilul voia pipi. Atunci. Tatăl m-a împins forţat din drumul lui, că avea un copil. Şi nah, înţelegi, e mic, nu se poate ţine. Rămân la uşă şi-aştept, cu greu, e drept, n-aveam bombe care stăteau să explodeze, dar vezica mea putea la fel de bine să o facă. Evident, apare tatăl şi cu al doilea copil. Faceţi looooooc! Faceţi loooc! Mnoh, mai stăm o tură. Bine, bine, încă două, c-a venit şi cu al treilea.
Puteţi la fel de bine să înlocuiţi avionul cu un mall sau un restaurant, unde apare faceţi looooc, faceţi looooc, iar copilul insistă să facă pipilică exact unde face nenea. Aşa că, nenea, dacă sunteţi drăguţ, vă luaţi scula-n braţe şi vă mutaţi la celălalt pisoar, că vrea ăsta micu’ aici.

3. Spam-uri pe facebook: hai, hai, ştiţi că am dreptate. Din momentul în care devin părinţi, profilul lor de facebook se transformă într-o adevărată gaură neagră, unde dacă ai căzut, vei vedea doar poze cu copilaşi, poveşti despre ce fac copiii, ce au spus copiii, cum refuză copiii ciorbiţa de legume, ce-au făcut copiii la grădiniţă/şcoală, cum au renunţat ei la o tonă de lucruri în favoarea copiilor. Şi-n categoria asta i-aş introduce şi pe cei care au copii mai mari şi le fac cont de facebook, îţi trimit cerere de pe contul copilului lor şi p’ormă îţi trimit un mesaj privat în care îţi sugerează să-ţi revizuieşti comportamentul, vocabularul, postările, textele, pentru că ăla micu’ are acces la ele şi n-ar vrea să vadă ceva neadecvat. Păi, nu postăm noi fluturaşi, căţeluşi şi cântecele cu “raţa şade pe butoi”, să entertain ză plod? Cum să nu postăm?

4. Încrederea oarbă: există tendinţa asta a părinţilor să creadă absolut tot ce le spun copiii. Sunt ferm convinşi că odraslele nu mint niciodată şi oricât ai încerca să le demonstrezi contrariul, vor continua să creadă orbeşte în orice minciună gogonată pe care le-o vând copiii. Ăştia micii profită de faptul că stau bine la capitolul actorie şi încep să-şi dezvolte abilităţile, astfel încât atunci când sunt mai mari le poţi oferi Oscar-ul fără să stai pe gânduri. Consider, desigur, important să-i arăţi copilului că ai încredere în el, însă mi se pare de-a dreptul enervant să nu-i pui la îndoială absolut niciun cuvânt pe care-l spune. Am văzut cazuri în care copiii spuneau adevărul după un conflict cu alţii, însă erau complet anulaţi de minciunile celorlalţi, astfel că aveam două pierderi din start. Un copil care ştie că va câştiga dacă minte, şi-un copil care ştie că va pierde chiar dacă spune adevărul. Am simţit dezamăgirea şi-am simţit lacrimile fierbinţi ale celui care spune adevărul “degeaba”. Şi-am strâns din dinţi de nervi şi fustrare asupra părinţilor care au dat voie unei astfel de întâmplări să aibe loc.

5. Faci ce zic eu: sau faci ce n-am putut/nu mi-a reuşit mie când am fost copil. Ăsta mi se pare cel mai enervant lucru dintre toate lucrurile enervante pe care le poate face un părinte. Să-şi oblige copilul să facă lucruri pe care şi le-a dorit el şi nu le-a putut obţine. Să vrei să-ţi transformi copilul în ceea ce ai fi vrut să fii tu. Să-l faci o variantă a ta în miniatură şi să-i impui să-şi trăiască viaţa exact cum doreşti tu, în speranţa că va câştiga toate trofeele pe care tu n-ai fost în stare să le câştigi, că va participa la concursuri/olimpiade la care tu n-ai avut şansa să ajungi, că se va face inginer, doctor, avocat, etc, doar pentru că asta ţi-ai dorit tu dar n-ai avut parte de susţinere. E enervant să-ţi anulezi copilul din dorinţa seacă de a obţine satisfacţii pe care tu nu le-ai avut. Şi te adânceşti în noroiul ăsta pe parcurs ce copilul creşte, îţi creşte şi ţie inima c-a făcut lucruri în locul tău, plesneşti de mândrie că ţi-a “revendicat” copilăria, fără să-l priveşti în ochi şi să-i observi tristeţea, neajunsul, fără să observi că nu e fericit, că nu se simte bine, că nu face ce doreşte dar că acceptă să facă ce spui tu doar ca să nu te dezamăgească.

6. Comparaţiile: îmi clocoteşte sângele când sunt de faţă atunci când un părinte îşi compară copilul cu un altul, neapărat dând o conotaţie negativă comparaţiei, să-nţeleagă că el e prost, nu e bun de nimic, iar celălalt, Gigel, de exemplu, a făcut, a dres, e bun, e cuminte, ascultător şi deştept. Tu de ce nu eşti ca Gigel? Păi, să vedem. Poate pentru că fiecare copil e diferit, fiecare copil a crescut şi-a fost educat diferit, provin fiecare din medii diferite de viaţă, cu diferite influenţe şi absolut nimeni, dar nimeni nu e la fel, nici măcar adulţii. Tu de ce nu eşti ca Georgeasca? Nu ştiu dacă părinţii care fac comparaţiile astea stupide se compară şi ei cu alţi adulţi, mai buni ca ei, mai fericiţi ca ei, mai calculaţi ca ei, în acelaşi timp în care se fac proşti, insuficienţi, etc. Poate dacă ne-am pune în situaţia în care ne punem copilul, am reuşi să vedem cât de bine facem ceea ce facem şi cât de bine ne simţim când mereu suntem comparaţi cu altcineva care face lucrurile diferit faţă de noi.

7. Prosteala: eh, acum nu fac referire la prostie în sine, deşi, dacă-ntrebi copilul uneori, o să-ţi dai seama că te crede de-a dreptul retardat, ci fac referire la modul în care li se adresează copiilor. Tendinţa aia de a fi super drăguţel, simpăticuţ, dulcişor, awwww. Să vezi un părinte care începe cu guguguu gagagaga ghihgi ghi când vorbeşte cu copilul lui de peste 4-5 ani de zile, te-ntrebi de ce formă rară de retard suferă şi dacă există vreun tratament, să salvezi sărmanul părinte, că e clar că nu se simte bine. E drept, sunt copii, sunt mici, gingaşi, drăguţi, dar nu sunt retardaţi. Poţi să-i vorbeşti copilului normal, are tot dreptul să înveţe cuvinte care să-i folosească pe parcurs şi cu ajutorul cărora să se poată exprima, nicidecum gâgâgâ, care nu-l va ajuta nici dacă discută cu o raţă. Alea zic ceva cu mac-mac din câte cunosc eu.

8? Ei bine, ce mă enervează la părinţi este că unii ajung să ne considere pe noi, ăştia fără de copii, ca nişte nenorociţi care nu-i înţeleg, nu vrem nicio secundă să se ne punem în locul lor, li se pare că trăim o viaţă minunată, că n-avem griji, probleme, că suntem mereu fresh şi dormim 10 ore pe noapte, că nu ştim ce-nseamnă aia responsabilitate, că ne dăm ochii peste cap de fiecare dată când vedem un copil şi că nu-i mai chemăm în oraş tocmai pentru că au devenit părinţi iar asta ne încurcă treburile, şi cu siguranţă suntem ăia nemiloşii care scriu articole despre ce îi enervează la părinţi în general.

Dragii moşului, din perspectiva unui om care, în ciuda unei copilării zbuciumate, în ciuda abuzurilor, mi-am dorit mereu o familie cu 4 copii. 4! Ca să vedeţi cât sunt de inconştient. Mi-am dorit mereu să am puterea să trec peste tot, să-mi fac proprii mei copii şi să repar greşelile făcute de ai mei.
Am fost aproape să devin tătic acum aproximativ 4 ani de zile, moment în care nu eram nicidecum pregătit să devin părinte. Ştiu, niciodată nu eşti pregătit, însă, eu chiar nu eram pregătit. Când iubita mea, la vremea aceea, mi-a arătat testul de sarcină, am experimentat un fel de atac de panică, deşi, dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, a fost un atac cerebral. Am supravieţuit, totuşi. Din păcate, n-a fost momentul. După o perioadă în care sarcina a decurs frumos, fără probleme, şi-n care eu am lucrat extraordinar de mult cu mine astfel încât să reuşesc să mă bucur de venirea pe lume a propriului meu copil, s-a întâmplat să piardă sarcina. A fost, probabil, cea mai neagră perioadă din viaţa mea, şi credeţi-mă, am avut multe perioade negre. Durerea cea mai mare a fost că s-a întâmplat după ce reuşisem să mă calmez, să mă bucur că voi deveni, oficial, tată. Când se instalase nerăbdarea şi-abia aşteptam nopţile nedormite, grijile, stresul pe când mogâldeaţa se va îmbolnăvi iar eu voi muri câte un pic cu fiecare lacrimă ce i se va scurge pe obraz. Eram pregătit.

Chiar dacă îmi permit să scriu articole pamflet (sau mai puţin pamflet, ca ăsta) despre ce mă enervează la părinţi, nu înseamnă că nu port un respect imens pentru ceea ce faceţi. Nu e deloc uşor să dai viaţă unui om şi mai ales, să-l creşti, să-l înveţi, să-l protejezi, să-l iubeşti şi să fii pregătit să-i dai drumul în lumea asta urâtă şi periculoasă. Aşa cum spuneam la un moment dat, pentru mine, personal, tot ce am menţionat în aceste două articole e mai mult amuzant decât enervant. Când am acceptat să scriu pe subiectul ăsta, n-aveam absolut nicio idee în cap. Pentru că, într-adevăr, înafară de lucrurile de-a dreptul enervante pe care le fac părinţii şi care nu sunt benefice pentru copii, restul sunt chestii puerile, amuzante, pe care le spunem fiecare dintre noi cu scopul de a ne destinde.
În urma articolului celălalt, Ce mă enervează la părinți, episodul 1, am observat tendinţa părinţilor de a-mi da cu cărămida-n dinţi pentru că mi-am permis să scriu lucrurile astea. Şi nu mi-au demonstrat altceva, decât că un copil le-a schimbat percepţia mai mult decât ar fi trebuit şi le-a luat puterea de a se amuza, de a se auto-ironiza.

Auto-ironia e un lucru pe care începem să-l pierdem, părinţi sau nu. Ne credem amuzanţi, toleranţi, facem glume dar totul se opreşte când e vorba de noi. Scoatem cumva scutul la înaintare şi nu permitem nimic, chiar dacă ştim că acele lucruri sunt reale, refuzăm să schiţăm vreun zâmbet pentru că, nu-i aşa… râdem, glumim, dar nu părăsim incinta.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*