Ce mă enervează la părinți – de Alex Andronic

… lucruri care mă enervează la părinţi. Episodul I!

1. Atitudinea de agent de vânzări: chiar dacă eşti singur, deşi situaţia favorabilă pentru ei ar fi să formezi un cuplu cu cineva, apar să-ţi vândă găluşca cu copilul. Cu o agresivitate asemeni martorii lui Iehova ori PR-iştii de la Tuppeware. Dacă aş lucra în vânzări, i-aş angaja fără să stau pe gânduri.
Vai, nici nu-ţi închipui ce pierzi, cât de dumnezeiesc e sentimentul venirii unui copil pe lume, cum încep tablourile cu Maica Domnului şi Mona Lisa să plângă cu lacrimi de sânge şi respectiv fericire când faci pipi pe testul de sarcină şi e pozitiv. E o senzaţie minunată, parcă l-ai avea pe Andrea Bocelli cântându-ţi la harpă, în curul gol, pe un norişor de fum alb, în timp ce îngerii joacă hora unirii în rai şi la cascada Niagara curge caramel în loc de apă.
O ştiţi pe tanti care vinde trandafiri pe la terase? Haida, domnu’, nu cumperi la domnişoara trandafir? Uite ce frumoasă e, nu merită ea, mânca-ţ-aş? Aşa şi ei. Haide, domne, uită-te la al meu ce frumos e, nu vrei şi tu unu? Fă-i domnişoare-i cadou, s-aibă de schimbat pamperşi.

2. Mândria exacerbată: deseori m-am aflat în situaţia uşor jenantă de a merge în vizită la familii cu copii, unde nici bine nu te aşezai pe canapea, că scoteau albumele cu sute de poze şi ţi le băgau pe gât forţat. Uite, aici a făcut prima oară căcuţa, aici eram la tataie în vizită unde l-am lăsat fără pampers fiindcă era cald şi a făcut pipilică pe el. Tataie, nu copilul. Copilul a vomat doar, uite, l-am prins în poza asta cu tot ce mâncase el cu o oră înainte. Uite ce puţulică jucăuşă avea, dragul de el. Iar tu, neavând copii, zâmbeşti politicos, îţi scoţi telefonul din buzunar şi cu o faţă de căţel lovit, îţi ceri iertare că nu mai poţi rămâne, da’ tocmai ai fost informat că tre’ să mergi la o întâlnire. Evident, nu ai nicio întâlnire.
Ştiţi “expoziţiile” alea cu animale (câini, pisici), la care stăpânii îşi duc cu mândrie odraslele patrupede, care mai de care mai periate, aranjate, în speranţa unui trofeu pentru cel mai frumos exemplar din rasa cutare? Da? Şi pentru bipezi de ce n-avem? Am scăpa de-o grijă.

3. Plânsul de milă: trebuie să aveţi printre voi cel puţin un cuplu de părinţi care-şi fac totuşi timp să iasă cu voi la o cafea(n-aveţi? norocoşii dreq!), chiar dacă au un copil mic acasă care cere atenţie mai tot timpul. Ei bine, greşeala vieţii voastre ar fi să le mai şi spuneţi că n-aveţi planuri pentru restul serii, deci vă puteţi întinde la poveşti până târziu. Oh, doamne, ce greşeală! De ăştia n-ai niciodată loc să vorbeşti. Literally. D.E.L.O.C. Îţi vor repeta în nenumărate rânduri de câte ori au fost nevoiţi să schimbe un pampers, cum nu reuşesc să doarmă nopţile, cât sunt de extenuaţi fizic şi psihic, cum nu mai suportă să meargă pe vârfuri ca să nu trezească copilul şi evident, cum nu înţelege nimeni cât de greu e să ai un copil şi nu empatizează nimeni cu ei! Vrei să schimbi subiectul? Ghinion! Nu poţi. Te rogi, însă, la măiculiţa domnului şi toţi sfinţii, să le sune naibii telefonul, să se declare stare de urgenţă că plânge copilul acasă ori a făcut febră, ceva. Orice. Evident, nu-i doreşti rău copilului, da’ vrei să scapi naibii de nebuni că nu încetează să se plângă. Aici e un moment oportun să intervii cu un slogan dintr-o campanie împotriva sexului neprotejat. Jeez! Ca untul pe pâine!

4. Copilul nostru, stăpânul nostru: indiferent ce tâmpenie face copilul, nu contează că eşti în metrou şi decide că vrea să-ţi bage degetele în nas, că eşti la restaurant şi vine să-ţi fure un cartof din farfurie, că eşti în parc cu iubita şi-ţi aterizează câte o minge-n cap la fiecare 10 secunde, părintele merge pe principiul “lasă, bă, că e şi el mic”. Mi s-a întâmplat să fiu la cumpărături într-un hiper-market, şi mergând printre rafturi cu lista în mână, un copil împingea căruciorul de zor, însă de fiecare dată se proptea în gleznele mele. Nu voia nici în ruptul capului s-o ia înainte sau ceva. Nu. Drăcovenia era pusă pe treabă, dorea neapărat să-mi dea la gioale, râzând înfundat. De fiecare dată când mă întorceam, probabil cu o expresie de criminal în serie pe faţă, mămica îmi zâmbea simpatic.
– De ce nu corectezi comportamentul copilului?
– Ah, nu vreau să mă enervez, degeaba îi explic.
Perfect. Las-o aşa. Va ieşi o minunăţie de adult!

5. Zbieratul excesiv: sincer, îi înţeleg pe majoritatea care ajung să urle ca din gură de şarpe. E perfect normal să-ţi ieşi din minţi când vezi că un d’ăsta de 1 metru înălţime te face sarcastic de-ţi sar fulgii. Dar, pe bune, uneori, le-aş arunca ceva pe gât atunci când i-aş prinde cu o falcă-n cer şi una-n pământ, să se calmeze. Ironia face că ăştia vor să păstreze liniştea, aflându-se într-un loc public unde se cere asta. Cinema, spital, teatru, etc. Copilul urlă, e agitat. Tu îi zici de două ori, în şoaptă, să tacă din gură. Percutează NU. Schimbi tactica şi urli de parcă te-ar penetra un hidrant de la spate. Logic not found. Acum avem doi, poate chiar trei factori disturbatori, asta dacă cumva celălalt părinte decide că unul nu urlă suficient de tare. Împreună merge treaba altfel. Păi, nu?

6. Spărgătorii de chefuri: nu există lucru mai enervant pe lumea asta decât un părinte care-şi aduce copilul la o petrecere. Şi nu oricum. S-a prezentat cu copilul la ora 20:00 la petrecere, dans, băutură, una, alta, o oră jumătate, hai maxim două. Apoi, copilul adoarme, că e mic şi organismul îi cere somn. Mult. Fine by me. Doar că, ce să vezi? Părintele se încăpăţânează să rămână, că n-o să piardă el petrecerea minunată la care se află. Şi-ncepe: daţi muzica mai încet, doarme ăsta micu’. Poate reuşim să vorbim mai în şoaptă, aşa, că mi-e că se trezeşte ăsta micu’ şi-o să plângă. Ce-ar fi să râdeţi pe înfundate, pe bune, că uite, începe să se mişte ăsta micu’, dă semne că se trezeşte şi o să-mi strice tot cheful pe urmă.  Evident că ăla micu’, împreună cu mă-sa şi gazdele rămân singuri în maxim jumătate de oră, ca să o auzi pe mă-sa mai apoi: doamne, ce repede s-a spart gaşca, nu mai are nimeni rezistenţă?

7. Blocajele emoţionale: mă rog, aici nu ştiu dacă le-aş spune tocmai blocaje emoţionale, am tot stat şi m-am gândit, însă nu pot să vin cu vreo idee mai bună. Exemplific, desigur, ca să mă fac înţeles. E foarte enervant ca părinţii să refuze ideea că odrasla lor a crescut, e mare, frumoasă, pe picioarele ei. Unora li se pare de-a dreptul imposibil şi se blochează acolo, în copilărie, văzându-i mereu ca pe nişte ţânci pe care trebuie să-i ţină de mână chiar şi când merg la baie. Offf, băieţelu’ mamii, cum rabdă el de foame până ajunge mămica acasă să dea drumul la aragaz şi să-i facă două ouă ochiuri. Mititelu’ mamii, pupă mama copilaşu’ frumos. Cine e mic şi drăgălaş? Cum cine? Gigel. Are 24 ani. Stă cu mă-sa şi nu-i în stare să-şi deschidă aragazul.
Gata, am găsit, nu se cheamă blocaj emoţional, se cheamă ucidere din culpă. Aş dori o lege care să incrimineze mămoşenia, vă rog. Între 2 şi 4 ani cu executare. Săru’ mâna. Nu de alta, da’ am un coleg la job, la fel de mămos la 30 ani, care de când s-a mutat singur are nevoie de ajutor şi pentru a schimba un bec. Acasă îl schimba mama, desigur.

Va urma…

6 Comments

  1. Domnule, cei mai enervanti sunt oamenii egoisti, aroganti si lasi, dar care se mandresc cu asta si persevereaza, se perfectioneaza in a fi asa… pentru corectitudine si conformitate, acestia pot fi cu sau fara copii…

  2. Noroc cu articolul replică, altfel nu îl citeam pe ăsta. Și bine făceam…
    Da, suntem enervanți ca părinți uneori, dar aici ai exacerbat tot. Da, ne iubim copiii maxim și ei reprezintă centrul universului în ochii noștri. Dar de aici la ceea ce ai scris tu e cale lunga.
    Ca sa nu mai zic ca și o lecție de gramatica ar fi oportuna. (“Domnisoare-i”)
    Cheers!

  3. Un articol destul de slab, mai fără sens și scris de un om (aproape) frustrat. Nu știu cu ce fel de părinți îți petreci timpul (liber sau nu). Nu spun că unele lucruri nu ar fi adevărate,dar totuși,chiar asemenea experiențe sa ai? Și atât de multe încât să le ții minte? Făcând o paralela, tipul care a scris anti-articolul tau, l-a scris mai bine din perspectiva lui decât tu. Și nu, nu sunt părinte 🙂 spor! Și la trăit fara lucruri enervante, și la scris! Mai bine!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*