35,485 views

Ce mă enervează la oamenii fără copii

Bună, eu sunt Alex și sunt părinte. Știu că fac multe căcaturi și mă comport de multe ori aiurea. De mult mai multe ori decât realizez. De mult mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc.
Știu că unele dintre comportamentele mele de părinte îi scot pe alții din minți. Vrei, nu vrei, asta intră în job description-ul tău, de părinte: să devii enervant. Pentru copilul tău, pentru partener, pentru familie, pentru necunoscuții cu care intri în contact etc. Și știu că unele dintre aceste comportamente sunt de-a dreptul de neînțeles și neexplicat pentru cei care nu sunt părinți. Îi înțeleg perfect, am fost și eu acolo și, Doamne, cum mă mai enervau părinții pe vremea aceea.
Dar…dar, nu am cum să nu spun că sunt câteva chestii care mă ENERVEAZĂ la cei care nu sunt părinți.

1. Mă enervează că îi enervează obsesia mea pentru copilul meu. Îi văd cum se uită la mine când încep din nou să povestesc despre el. Le văd privirea, la început plină de milă și apoi, pe măsură ce eu continui să turui, plină de nervi. Mă enervează că nu am cum să le explic cât să înțeleagă cum și cât de tare îl iubesc. Cel mai bun exemplu este să le spun despre un suporter înfocat al vreunei echipe, genul care are toate hainele (inclusiv chiloții), toate gadget-urile inscripționate cu echipa favorită și orice discuție ajunge inevitabil la ultimul meci sau ultimul transfer realizat. E, luați acea pasiune și înmulțiți-o cu 1,000 și ați putea începe să înțelegeți ce simte un părinte pentru copilul său.

2. Mă enervează că se dau obosiți. Ai un job care durează 24 de ore, 365 de zile pe an? Jobul tău te obligă să spui “Prezent” în orice moment, fie că poți, fie că nu? Ai experimentat doar câteva ore de somn (poate nici alea), zile sau săptămâni la rând? Nu mai știi când te-ai spălat, te-ai bărbierit sau te-ai epilat ultima oară, pentru că atunci când ai prins o pauză cât de mică , ai preferat să adormi cu capul pe masa din bucătărie? Nu? Atunci, prietenul sau prietena mea, chiar nu știi ce e aia oboseală. Ceea ce, nu mă înțelege greșit, e un lucru minunat, doar că extrem de frustrant când stăm de vorbă și eu sunt nedormit de atâta vreme, iar tu îmi spui cum nu mai poți de oboseală pentru că ai stat două zile (DOUĂ!!!) la rând la birou până la 8 seara să-ți termini prezentarea. Și nu, nu dau din cap a aprobare în timp ce-mi povestești tâmpeniile astea, ci îmi cade capul de somn și profit să fur 3 – 5 minute de somn până să mă întorc la muncă.
Când termin? În vreo 18 ani, dacă am noroc.

3. Mă enervează că îmi judecă felul în care mă port cu copilul meu. Când ești înt-un loc public și copilul face un tantrum, o “scenă” din te miri ce, acela e momentul în care pot spune cu o marjă de eroare de maxim 0,0004% cine este părinte și cine nu. Părintele, chiar dacă este deranjat, te va privi cu măcar un pic de empatie și-ți va zâmbi, amintindu-și că și el sau ea a fost de atâtea ori în situația ta. Cel sau cea care nu este părinte? Te va condamna precum l-au condamnat evreii pe Iisus, bucuroși că au găsit pe unul pe care să-l arate cu degetul, Răul Suprem. Pentru că nu ești în stare să-ți educi copilul de câțiva ani să nu urle în public, înseamnă că ești un părinte rău, rău, rău de tot. Un fel de Semi-Om, o chestie inferioară, care trebuie alungată cu pietre.

4. Mă enervează că nu înțeleg și că nici eu nu reușesc să le explic cât de fericit sunt. Că toate lucrurile de mai sus și multe altele nu conteză, de fapt. Că atunci când ajung acasă și copilul meu mă ia în brațe sau îmi spune că mă iubește, eu pur și simplu uit de toate relele din lumea asta și simt cu fiecare fibră a mea că lumea asta nebună are un sens și că pot fi oricât de obosit, supărat, judecat, bârfit etc, că toate astea sunt chestii colaterale. Insignifiante. Că nu știu să existe sentiment mai frumos ca dragostea și nu știu să existe obiectiv mai bun ca acela de a-ți ajuta copilul să ajungă om mare.

5. Dar cel mai tare mă enervează că nu realizează că, atunci când vor deveni părinți, vor fi exact ca mine. Și că oricât le-aș spune asta (așa cum mi-au spus-o și mie alții) nu au cum să înțeleagă. Mă enervează că nu am cum să le arăt sau să îi fac să simtă ce simt eu.
Ce simt eu? Simt că dragostea pentru copilul meu mă face..nu, mă obligă, să fiu un om mai bun, mai tolerant, mai dornic de a contribui la a face lumea asta mai bună, pentru el.

Așa că da, probabil că de multe ori sunt foarte enervant. Dar am cea mai bună scuză din lume: sunt părinte. Și, fie că îmi place sau nu, fie că place altora sau nu, viața mea gravitează în jurul vieții lui. Scopul meu este să nu fac prea multe chestii enervante față de el. Cu voi, restul, m-oi descurca eu cumva.

Acest articol e un răspuns la articolul lui Alex de ieri. Mi-am propus să scriu ceva haios. Mi-am dat seama în timp ce scriam că e mai bine să fiu sincer.

12 Comments on Ce mă enervează la oamenii fără copii

  1. Gasesc cam exagerat ca pe baza unor experiente personale sa se ajunga la generalizari de genul celor relatate.Inca nu am copii, dar ii ascult cu placere pe colegii si apropiatii mei vorbind despre copiii lor pentru ca simt in cuvinte lor iubirea pe care le-o poarta. Ii ajut pe copiii prietenilor mei la teme sau in alte situatii.Deci, mi se pare total gresit sa consideri ca empatia este strict apanajul celor care au copii si o totala necunoscuta in cazul celorlalti.Legat de partea cu judecatul,exista oameni care sunt mai preocupati de problemele lor si gasirea solutiilor la acestea. Cat despre oboseala, nu cred ca exista un aparat de masura, singurul capabil sa dea semnale in acest sens fiind organismul fiecaruia (rezistenta la efort, stres, stare de sanatate, etc). Asa ca, generalizarile nu exprima neaparat adevarul, pentru ca ce concluzie as putea trage din urmatoarea situatie despre cei care au copii: aduci la TNB,la o piesa de teatru care nu se adreseaza celor mici, un copil de aproximativ 5 anisori, care evident ( pentru mine care nu am copii😊 ) se plictiseste, devine neastamparat si deranjeaza toti spectatorii din preajma, care au platit biletul si care aleg in cele din urma, parte din ei sa paraseasca sala ?? Sa spun ca cei care au copii nu stiu sa ii educe si nu ii respecta pe ceilalti? Nu ar fi prea corect si nici nu ar respecta realitatea, pentru ca sunt ca cazuri si cazuri, nu ?☺ Ps: chiar am facut schimb de locuri cu cel mic pentru ca parintii au considerat ca asa ar fi mai bine pentru el.

  2. Acum, zau, la punctul 4 omul are dreptate – pana la urma e treaba ta cum se comporta copilul respectiv cu tine, dar in momentul in care sunt afectate si alte persoane, aia chiar n-au de ce sa-ti suporte tie copilul! Da, stiu, e ingrozitor sa-ti spuna cineva ca n-are de ce sa-ti suporte copilul, cumplit! Dar e purul adevar, serios. 🙂 Am patit si eu sa-mi pocneasca copilul cuiva carutul de glezne in supermarket, iar mama copilului sa priveasca linistita, durand-o la basca. Sau sa-mi traga altul fata de masa intr-un restaurant, in timp ce parintii lui mancau linistiti la alta masa. Si nu, nu e vina copilului, e vina parintilor. Daca tu simti nevoia sa-l cresti intr-o “libertate” totala, fara absolut nici o limita, e problema ta si doar a ta. In momentul in care copilul tau afecteaza libertatea si (eventual) integritatea personala a altei persoane, nu mai e doar problema ta, oricat de tare te-ar deranja asta. Da, copilul tau nu e buricul pamantului si n-are nimeni nici o obligatie sa-l suporte daca face chestii naspa. Si nu, nu e normal sa spui “e copil, asta e”.
    A se retine ca mai sus nu m-am referit la “tantrums”. Alea sunt normale. M-am referit la mici rautati si nesimtiri pe care un copil le constientizeaza, stie perfect ca nu e in regula ce face, dar nu se poate abtine pentru ca i se permite.

    • Andra, nu știu dacă mă dojeneai sau nu, dar să știi că eu sunt de acord cu ce ai spus tu. Nici mie nu-mi place când alți copii fac răutăți, probabil doar că poate am o doză mai mare de înțelegere. Și sunt foarte de acord cu tine că problema nu e la copil, ci la părinte.

  3. Salut! Fac parte din categoria celor fara copii si da-mi voie sa nu fiu de acord cu tine.

    Daca nu am copii nu inseamna ca sunt un monstru fara suflet! imi place sa discut cu colegii mei despre copiii lor dar poate ca ei stiu sa povesteasca fara sa plictiseasca..

    Si da, uneori sunt obosita si nu cred ca doar cei cu copii pot fi obositi. Inainte sa ai copil nu erai niciodata obosit? Poate ca voi aveti un avantaj, acela ca oboseala se evapora la primul gest de dragoste din partea copilului!
    In plus, este o decizie personala aceea de a deveni parinte si trebuie sa iti asumi tot ceea ce inseamna asta.

    E real ca nu poti intelege cu adevarat ce simte celalalt pana nu esti si tu in situatie dar asta se aplica in toate cazurile.

    Si de final, te rog spune-mi, tu cat timp ai suporta sa stai de vorba cu un suporter fanatic? 😊
    Succes!

    • Ana, s-o iau punctual, că ai scris multe:
      1. Nu am zis despre niciun om fără copil că ar fi un monstru fără suflet. Ba, din contră, am spus că îi înțeleg perfect, că am fost și eu acolo și că mă regăsesc în tot ceea ce a scris celălalt Alex. (sper că ai citit pentru că e foarte misto)
      2. Și înainte eram obosit, dar, și aici trebuie pe moment să mă crezi pe cuvânt, după ce am avut copil am realizat că atunci de fapt nu eram obosit – obosit. 🙂
      3. Da, e o decizie personală și fie că alegi să fii părinte sau nu, e la fel de ok.
      4. Da, se aplică în toate cazurile. Been there.
      5. Am prieteni suporteri fanatici 1și îi ascult cât pot de mult. 🙂 Bine, am și mult antrenament de al fii-miu, că și el vorbește mult. 🙂

  4. Mi-a placut cum si cat de sincer ai scris. M-am regasit in toate “enervarile”. Alex nu stiu cat se va regasi nici cand va avea copii.
    P.s. unul din cele mai frumoase momente ale vietii mele a fost cand unul din baietii mei, care nu implinise inca 2 ani, s-a cocotat la mine-n poala, si-a incolacit manutele dupa gatul meu si mi-a zis “o iubesc pe mami in continuu”. Deh…parintii astia si laudele lor…

    • Eu sunt convins că celălalt Alex se va regăsi în toate situațiile. Iar la ultima parte a comentariului tău cred că părinții vor spune “ce frumos!” iar cei care nu sumt părinți vor spune “Iar începi!” 🙂 🙂 🙂

    • Mişto presupunere.
      Dacă ți-aş spune că provin dintr-o familie săracă şi am fost nevoit să-mi cresc verişorii de la o vârstă nu prea înaintată?
      Dar, dacă ți-aş spune că aceste creaturi pe care le numim copii sunt aproape singurele care mă sensibilizează pe lumea asta? Bine, şi patrupedele.
      Şi… dacă ți-aş spune că în ciuda abuzurilor din copilărie, am reuşit să-mi doresc o familie mare, cu 4 copii, de când mă ştiu?
      Să-ți spun şi că atunci când iubita a mea a pierdut o sarcină, a fost cea mai cumplită depresie prin care am trecut, fiindcă lucrasem atât de mult cu mine încât să nu-mi fie frică de venirea pe lume a propriului meu copil, asta din teama de a nu mă transforma în călău, cum au fost ai mei pentru mine?

      Şi totuşi, am găsit resurse să râd şi să povestesc nişte lucruri pe care, eu, cel puțin, le consider mai mult amuzante decât enervante.
      Tu poți? 🙂

  5. Pe mine cel mai tare mă enervează părințiii care dorm singuri în cameră, profită de bunici și apoi se plâng că cei mici nu sunt afectuoși cu ei. Băi, ce frumos te-a îmbrățișat fata ta! Da, băăăi, pentru că sunt tatăl ei și mă comport ca atare.

    • Dar de ce te-a enervat atât de rău celălalt Alex? Eu, pe lângă faptul că m-am distrat copios, m-am regăsit în mai toate situațiile. Da, cred că pentru cei fără copii outem fi uneori extrem, dar extrem de enervanți.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*