77,343 views

Ce mă enervează la oamenii fără copii

Bună, eu sunt Alex și sunt părinte. Știu că fac multe căcaturi și mă comport de multe ori aiurea. De mult mai multe ori decât realizez. De mult mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc.
Știu că unele dintre comportamentele mele de părinte îi scot pe alții din minți. Vrei, nu vrei, asta intră în job description-ul tău, de părinte: să devii enervant. Pentru copilul tău, pentru partener, pentru familie, pentru necunoscuții cu care intri în contact etc. Și știu că unele dintre aceste comportamente sunt de-a dreptul de neînțeles și neexplicat pentru cei care nu sunt părinți. Îi înțeleg perfect, am fost și eu acolo și, Doamne, cum mă mai enervau părinții pe vremea aceea.
Dar…dar, nu am cum să nu spun că sunt câteva chestii care mă ENERVEAZĂ la cei care nu sunt părinți.

1. Mă enervează că îi enervează obsesia mea pentru copilul meu. Îi văd cum se uită la mine când încep din nou să povestesc despre el. Le văd privirea, la început plină de milă și apoi, pe măsură ce eu continui să turui, plină de nervi. Mă enervează că nu am cum să le explic cât să înțeleagă cum și cât de tare îl iubesc. Cel mai bun exemplu este să le spun despre un suporter înfocat al vreunei echipe, genul care are toate hainele (inclusiv chiloții), toate gadget-urile inscripționate cu echipa favorită și orice discuție ajunge inevitabil la ultimul meci sau ultimul transfer realizat. E, luați acea pasiune și înmulțiți-o cu 1,000 și ați putea începe să înțelegeți ce simte un părinte pentru copilul său.

2. Mă enervează că se dau obosiți. Ai un job care durează 24 de ore, 365 de zile pe an? Jobul tău te obligă să spui “Prezent” în orice moment, fie că poți, fie că nu? Ai experimentat doar câteva ore de somn (poate nici alea), zile sau săptămâni la rând? Nu mai știi când te-ai spălat, te-ai bărbierit sau te-ai epilat ultima oară, pentru că atunci când ai prins o pauză cât de mică , ai preferat să adormi cu capul pe masa din bucătărie? Nu? Atunci, prietenul sau prietena mea, chiar nu știi ce e aia oboseală. Ceea ce, nu mă înțelege greșit, e un lucru minunat, doar că extrem de frustrant când stăm de vorbă și eu sunt nedormit de atâta vreme, iar tu îmi spui cum nu mai poți de oboseală pentru că ai stat două zile (DOUĂ!!!) la rând la birou până la 8 seara să-ți termini prezentarea. Și nu, nu dau din cap a aprobare în timp ce-mi povestești tâmpeniile astea, ci îmi cade capul de somn și profit să fur 3 – 5 minute de somn până să mă întorc la muncă.
Când termin? În vreo 18 ani, dacă am noroc.

3. Mă enervează că îmi judecă felul în care mă port cu copilul meu. Când ești înt-un loc public și copilul face un tantrum, o “scenă” din te miri ce, acela e momentul în care pot spune cu o marjă de eroare de maxim 0,0004% cine este părinte și cine nu. Părintele, chiar dacă este deranjat, te va privi cu măcar un pic de empatie și-ți va zâmbi, amintindu-și că și el sau ea a fost de atâtea ori în situația ta. Cel sau cea care nu este părinte? Te va condamna precum l-au condamnat evreii pe Iisus, bucuroși că au găsit pe unul pe care să-l arate cu degetul, Răul Suprem. Pentru că nu ești în stare să-ți educi copilul de câțiva ani să nu urle în public, înseamnă că ești un părinte rău, rău, rău de tot. Un fel de Semi-Om, o chestie inferioară, care trebuie alungată cu pietre.

4. Mă enervează că nu înțeleg și că nici eu nu reușesc să le explic cât de fericit sunt. Că toate lucrurile de mai sus și multe altele nu conteză, de fapt. Că atunci când ajung acasă și copilul meu mă ia în brațe sau îmi spune că mă iubește, eu pur și simplu uit de toate relele din lumea asta și simt cu fiecare fibră a mea că lumea asta nebună are un sens și că pot fi oricât de obosit, supărat, judecat, bârfit etc, că toate astea sunt chestii colaterale. Insignifiante. Că nu știu să existe sentiment mai frumos ca dragostea și nu știu să existe obiectiv mai bun ca acela de a-ți ajuta copilul să ajungă om mare.

5. Dar cel mai tare mă enervează că nu realizează că, atunci când vor deveni părinți, vor fi exact ca mine. Și că oricât le-aș spune asta (așa cum mi-au spus-o și mie alții) nu au cum să înțeleagă. Mă enervează că nu am cum să le arăt sau să îi fac să simtă ce simt eu.
Ce simt eu? Simt că dragostea pentru copilul meu mă face..nu, mă obligă, să fiu un om mai bun, mai tolerant, mai dornic de a contribui la a face lumea asta mai bună, pentru el.

Așa că da, probabil că de multe ori sunt foarte enervant. Dar am cea mai bună scuză din lume: sunt părinte. Și, fie că îmi place sau nu, fie că place altora sau nu, viața mea gravitează în jurul vieții lui. Scopul meu este să nu fac prea multe chestii enervante față de el. Cu voi, restul, m-oi descurca eu cumva.

Acest articol e un răspuns la articolul lui Alex de ieri. Mi-am propus să scriu ceva haios. Mi-am dat seama în timp ce scriam că e mai bine să fiu sincer.

24 Comments on Ce mă enervează la oamenii fără copii

  1. O sa vreau si eu sa comentez un aspect pe care multi nu il iau in calcul.
    Eu zic ca majoritatea exagereaza prin a descrie prin ce trec, totul este prea central si egoist, de acceia exista intr-una tabere si discutii fara sens.

    Hai sa o luam obiectiv, iti iubesti copilul ? Chiar crezi ca faci ceea ce trebuie legat de aceasta iubire. Daca chiar il iubesti si esti un tolerant atunci te-ai purta ca atare.De cate ori te-ai opus sistemului din cauza caruia e riscul sa iti omoare copilul, de la proteste pentru autostrazi, pentru spitale curate etc.
    A e mai usor sa-i luam jucarii si sa-l lasam sa faca ce vrea si gata suntem cei mai iubitori parinti.

    Unii poate au facut-o dar foarte putini.Dar noi preferam sa ocolim, legile, sa dam spagi sa facilitam copilului totul si uite asa mentinem un sistem bolnav la infinit.
    Ne place sa creeam tabere sa ne luam de cei fara copil sau cu copil, sa ne bagam in viata lor, sa vrem sa se schimbe ei dupa noi si etc.

    Nu mai bine ar trebui sa incercam sa ne intelegem unii pe altii si sa colaboram, tu poate esti obosit si nu ai vazut ca, copilul a dat peste mine cu caruciorul, eu poate sunt nervos ca am uns ef idiot pus acolo pe pile si nu am rabdare sa dea odrasla peste mine.

    Dragi romani, colaborarea si sustinerea ajuta o natiune sa evolueze, dar o sa se intample foarte greu, tinand cont si de calitatea media.

  2. Titlul este captivant de-a dreptul,…. dupa citeva rinduri citite pe diagonala, parca vizualizam ACEL film american cu ACELE personaje zbenguite, care se prostesc la fiecare replica pe care o dau sau pe care o primesc, intrebindu-ma pt cine se regizeaza astfel de filme. Aceeasi intrebare o pun si aici…pt cine au fost scrise aceste rinduri si de ce???.. Mai oameni buni, bag seama ca traim vremuri grele..se filozofeaza pe toate temele, unele mai imposibile decit altele…..si culmea nu ca ar filozofa niste persoane remarcabile..nuuu…pe acele canale lipsite de minim de profesionism filozofeaza care mai de care, in special duduile care s-au ajuns dupa standardul lor si au devenit ba femei de afaceri, ba neveste sau mamici…ooohhhh…sa te tii…cita filozofie de viata… dar culmea, nu de viata, in general.nuuu… de viata lor mediocra..gustul meu e intr-un mare fel, casa mea e cea mai cea, stilul, copilul este intr-un fel anume….aaa copilul a tras un pirtz..hmmm pai stai putin ca nu este un pirtz oarecare, este pirtzul de la la ora 14, ….pai 2 saptamini se vorbeste pardon se filozofeaza pe tema de ce pirz si de ce 14…
    Ce faci domnule tata si tu..credeam ca doar doamnele au cazut in patima extraordinarului pe sticla?!
    Oameni buni nu mai cautati senzationalul in lucruri firesti lasate de Dumnezeu de cind lumea..cind vreodata parintii vostri au fost atit de marcati de rolul de parinti, bunicii..isi traiau viata cu bune cu rele in intimitatea familiei sau cel putin intr-un cerc restrins.
    Ma bufneste risul cind vad si alte tematici pe site-ul asta..oare omului ii trebuie ghid de crestere a copilului, nu mai stie sa gindeasca, sa discearna…pai ne mai miram de manualul de sport..
    In ziua de astazi, ne dam mari pentru lucruri asa mici, pai oare ce ar spune stramosii nostri care isi cresteau copii cu asa o greutate, ..hrana trebuia toata dar toata obtinuta cu miinile lor, cita truda pentru a avea ce imbraca, ce minca..cita osteneala pentru caldura..razboi…offfff..mi-e si jena…
    Am vazut un filmulet cu un domn cu picioarele pe pamint care comenta ca pina si joaca copilului e tema de filozofie si impaunare pentru parinte..e programat unde si cind sa se joace…locul trebuie sa fie intr-un fel si el..:)..un simplul batz in mina unui copil este prea banal in mintea unui matur din zilele nostre..trebuie ceva care sa-l dezvolte, sa-i stimuleze creativitatea…asta faceti voi parintii din ziua de astazi..va luati rolul prea in serios dar in sensul gresit…

  3. Domnule părinte Alex, sunt de acord 100% cu articolul dumitale, cu o singură, mică, extrem de mică necesară corecție Te rog să modifici articolul (e foarte ușor dacă spui că faci muncă de birou..) în felul următor
    CTRL+H
    text to find părinte
    replace with părinte român
    Dacă nu înțelegi de ce, cere-mi detalii, te rog. A, și înceracă să ții capul mai sus.. nu în fața mea ci în fața propriei odrasle

  4. muhahahahahahhahahahahahahaha…
    “Te va condamna precum l-au condamnat evreii pe Iisus, bucuroși că au găsit pe unul pe care să-l arate cu degetul, Răul Suprem.” – daca imi permiti o comparatie usor apropiata de sindromul maniei persecutiei…mama lor de nenorociti care nu vor sa se reproduca….

  5. Ei “parintilor”, lasati, nu va mai tot enervati pe noi astia fara copii.
    Din experienta personala, oamenii fara copii muncesc mai mult, sunt mai concentrati pe ce au de facut, dau randament mai mare si calitate mai buna. De aceea subtem obositi, ca noi chiar muncim. Cei cu copii isi aloca timp sfant de dat telefoane sa verifice ce face copilul, plus telefoane cu alte prietene care la randul lor au copii si povestesc pana cand le intrerupe cineva ca sa le reaminteasca ca sunt in timpul serviciului. Telefoanele se intampla in timpul serviciului… ca doar nu o sa rupa din timpul liber pretios (cu copilul)! La telefoane se adauga statul pe net ca sa caute te miri ce produse pentru copii, sa citeasca despre diverse boli (de-ale copiilor) si sa caute concediu perfect (indirect cumva tot pentru copil). Iar daca pe hol la servici se intalnesc 2 parinti, incepe o discutie de cateva minute (max 30 min.)… despre copii. Deci la asta cu oboseala… parintilor lasati-o balta… nu e chiar caz de ridicat statuie. Ba chiar ar trebui sa fie mai atenti sa nu ramana in urma la locul de munca (concurenta e mare).
    Mai sunt si parintii care iti arata zeci de poze cu copiii lor, iti povestesc ce replici smechere dau copiii lor, ce tehnici de educatie dai copiilor in diverse situatii (gen iesiri la restaurante)… iar tu (ala inferior care nu ai copii) trebuie sa ii raspunzi parintelui zilnic cu complimente, ca ce frumos, cuminte, destept si haios e copilul tau si doamne cat de corect il cresti. Partea mai trista este cand te intalnesti cu copilul (insotit de partinte) si de fiecare data este un rasfatat si un alintat (contrar imaginii de ingeras pe care ti-o formezi din povestile parintilor).
    Si ca sa inchei, tot din experienta vorbind, am colegi fara copii, care si-au luat pe acasa caine, pisica… nu cumparat ci de tip “rescue pet”. Si acestia au povesti haioase despre animalele lor.. dar oamenii cu copii nu sunt impresionati de aceste povesti. Ei sunt mai presus. Ti-o taie repede (discutia).
    Nu inteleg de ce simtiti nevoia sa scrieti astfel de articole… pana la urma si cei fara copii pot sa aiba probleme in viata care sa ii tine treji noptile. Voi (cei cu copii) traiti o fericire in plus.

    • Draga MS,

      1. Nu mai generaliza. Nu toti copiii sunt prost crescuti. Ai fi surprins/a 🙂 P.S. : si tu ai fost copil candva. Din cele afirmate de tine rezida faptul ca nu ai fost decat un nesuferit, la randul tau.
      2. Sunt si oameni carora nu le plac copiii. Pentru asta, noi, restul, am putea sa va numim frustrati si realmente nefericiti, dar nu o facem. Nu va judecam, nu pierdem vremea prin a va analiza trairile, pentru ca nu sunt de interes.
      3. Esti intr-o mare EROARE daca iti permiti sa compari pisici, caini, si alte animale cu un copil. Pentru informatia ta, sa stii ca sunt destule sufletele de copii parasite pe lumea asta care merita iubite si alinate. Ai putea incerca, si cine stie ce trairi ai putea descoperi: empatie, caldura, daruire, poate chiar iubire.
      Toti meritam o sansa…chiar si tu.

  6. Sunt total de acord, cand nu am fost parinte ma imaginam parinte si niciofata dar niciodata nu ma enerva nici o scena la care participam impreuna cu copilul, ei , asta m-a pregatit sa debin parinte cat mai aproape de “parinte bun” si asa mi-am ajutat partenerul sa fie. Am devenit parinti si destul de ok.
    Multumesc pt articol.
    Ps. Dragi comentatori la articol, incepeti a invata toleranta si rabdarea, compasiunea si iubirea, nu judecati pe cei care au copii si nu va judecati pe voi insiva. Doar incercati sa fiti sau sa deveniti cea mai buna varianta a voastra.

  7. Gasesc cam exagerat ca pe baza unor experiente personale sa se ajunga la generalizari de genul celor relatate.Inca nu am copii, dar ii ascult cu placere pe colegii si apropiatii mei vorbind despre copiii lor pentru ca simt in cuvinte lor iubirea pe care le-o poarta. Ii ajut pe copiii prietenilor mei la teme sau in alte situatii.Deci, mi se pare total gresit sa consideri ca empatia este strict apanajul celor care au copii si o totala necunoscuta in cazul celorlalti.Legat de partea cu judecatul,exista oameni care sunt mai preocupati de problemele lor si gasirea solutiilor la acestea. Cat despre oboseala, nu cred ca exista un aparat de masura, singurul capabil sa dea semnale in acest sens fiind organismul fiecaruia (rezistenta la efort, stres, stare de sanatate, etc). Asa ca, generalizarile nu exprima neaparat adevarul, pentru ca ce concluzie as putea trage din urmatoarea situatie despre cei care au copii: aduci la TNB,la o piesa de teatru care nu se adreseaza celor mici, un copil de aproximativ 5 anisori, care evident ( pentru mine care nu am copii😊 ) se plictiseste, devine neastamparat si deranjeaza toti spectatorii din preajma, care au platit biletul si care aleg in cele din urma, parte din ei sa paraseasca sala ?? Sa spun ca cei care au copii nu stiu sa ii educe si nu ii respecta pe ceilalti? Nu ar fi prea corect si nici nu ar respecta realitatea, pentru ca sunt ca cazuri si cazuri, nu ?☺ Ps: chiar am facut schimb de locuri cu cel mic pentru ca parintii au considerat ca asa ar fi mai bine pentru el.

  8. Acum, zau, la punctul 4 omul are dreptate – pana la urma e treaba ta cum se comporta copilul respectiv cu tine, dar in momentul in care sunt afectate si alte persoane, aia chiar n-au de ce sa-ti suporte tie copilul! Da, stiu, e ingrozitor sa-ti spuna cineva ca n-are de ce sa-ti suporte copilul, cumplit! Dar e purul adevar, serios. 🙂 Am patit si eu sa-mi pocneasca copilul cuiva carutul de glezne in supermarket, iar mama copilului sa priveasca linistita, durand-o la basca. Sau sa-mi traga altul fata de masa intr-un restaurant, in timp ce parintii lui mancau linistiti la alta masa. Si nu, nu e vina copilului, e vina parintilor. Daca tu simti nevoia sa-l cresti intr-o “libertate” totala, fara absolut nici o limita, e problema ta si doar a ta. In momentul in care copilul tau afecteaza libertatea si (eventual) integritatea personala a altei persoane, nu mai e doar problema ta, oricat de tare te-ar deranja asta. Da, copilul tau nu e buricul pamantului si n-are nimeni nici o obligatie sa-l suporte daca face chestii naspa. Si nu, nu e normal sa spui “e copil, asta e”.
    A se retine ca mai sus nu m-am referit la “tantrums”. Alea sunt normale. M-am referit la mici rautati si nesimtiri pe care un copil le constientizeaza, stie perfect ca nu e in regula ce face, dar nu se poate abtine pentru ca i se permite.

    • Andra, nu știu dacă mă dojeneai sau nu, dar să știi că eu sunt de acord cu ce ai spus tu. Nici mie nu-mi place când alți copii fac răutăți, probabil doar că poate am o doză mai mare de înțelegere. Și sunt foarte de acord cu tine că problema nu e la copil, ci la părinte.

  9. Salut! Fac parte din categoria celor fara copii si da-mi voie sa nu fiu de acord cu tine.

    Daca nu am copii nu inseamna ca sunt un monstru fara suflet! imi place sa discut cu colegii mei despre copiii lor dar poate ca ei stiu sa povesteasca fara sa plictiseasca..

    Si da, uneori sunt obosita si nu cred ca doar cei cu copii pot fi obositi. Inainte sa ai copil nu erai niciodata obosit? Poate ca voi aveti un avantaj, acela ca oboseala se evapora la primul gest de dragoste din partea copilului!
    In plus, este o decizie personala aceea de a deveni parinte si trebuie sa iti asumi tot ceea ce inseamna asta.

    E real ca nu poti intelege cu adevarat ce simte celalalt pana nu esti si tu in situatie dar asta se aplica in toate cazurile.

    Si de final, te rog spune-mi, tu cat timp ai suporta sa stai de vorba cu un suporter fanatic? 😊
    Succes!

    • Ana, s-o iau punctual, că ai scris multe:
      1. Nu am zis despre niciun om fără copil că ar fi un monstru fără suflet. Ba, din contră, am spus că îi înțeleg perfect, că am fost și eu acolo și că mă regăsesc în tot ceea ce a scris celălalt Alex. (sper că ai citit pentru că e foarte misto)
      2. Și înainte eram obosit, dar, și aici trebuie pe moment să mă crezi pe cuvânt, după ce am avut copil am realizat că atunci de fapt nu eram obosit – obosit. 🙂
      3. Da, e o decizie personală și fie că alegi să fii părinte sau nu, e la fel de ok.
      4. Da, se aplică în toate cazurile. Been there.
      5. Am prieteni suporteri fanatici 1și îi ascult cât pot de mult. 🙂 Bine, am și mult antrenament de al fii-miu, că și el vorbește mult. 🙂

  10. Mi-a placut cum si cat de sincer ai scris. M-am regasit in toate “enervarile”. Alex nu stiu cat se va regasi nici cand va avea copii.
    P.s. unul din cele mai frumoase momente ale vietii mele a fost cand unul din baietii mei, care nu implinise inca 2 ani, s-a cocotat la mine-n poala, si-a incolacit manutele dupa gatul meu si mi-a zis “o iubesc pe mami in continuu”. Deh…parintii astia si laudele lor…

    • Eu sunt convins că celălalt Alex se va regăsi în toate situațiile. Iar la ultima parte a comentariului tău cred că părinții vor spune “ce frumos!” iar cei care nu sumt părinți vor spune “Iar începi!” 🙂 🙂 🙂

      • ce-mi plac mie convingerile absolute! 🙂 mai are sens sa spun ca n-am copii, dar nu mi-ar fi trecut prin cap acel “iar incepi”? nu cred, mai degraba m-ai sfatui sa incerc sa-mi amintesc cand am facut un copil si pe unde-i acum de-am uitat deja ca-l am 😀

    • Mişto presupunere.
      Dacă ți-aş spune că provin dintr-o familie săracă şi am fost nevoit să-mi cresc verişorii de la o vârstă nu prea înaintată?
      Dar, dacă ți-aş spune că aceste creaturi pe care le numim copii sunt aproape singurele care mă sensibilizează pe lumea asta? Bine, şi patrupedele.
      Şi… dacă ți-aş spune că în ciuda abuzurilor din copilărie, am reuşit să-mi doresc o familie mare, cu 4 copii, de când mă ştiu?
      Să-ți spun şi că atunci când iubita a mea a pierdut o sarcină, a fost cea mai cumplită depresie prin care am trecut, fiindcă lucrasem atât de mult cu mine încât să nu-mi fie frică de venirea pe lume a propriului meu copil, asta din teama de a nu mă transforma în călău, cum au fost ai mei pentru mine?

      Şi totuşi, am găsit resurse să râd şi să povestesc nişte lucruri pe care, eu, cel puțin, le consider mai mult amuzante decât enervante.
      Tu poți? 🙂

  11. Pe mine cel mai tare mă enervează părințiii care dorm singuri în cameră, profită de bunici și apoi se plâng că cei mici nu sunt afectuoși cu ei. Băi, ce frumos te-a îmbrățișat fata ta! Da, băăăi, pentru că sunt tatăl ei și mă comport ca atare.

    • Dar de ce te-a enervat atât de rău celălalt Alex? Eu, pe lângă faptul că m-am distrat copios, m-am regăsit în mai toate situațiile. Da, cred că pentru cei fără copii outem fi uneori extrem, dar extrem de enervanți.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*


viewporntube indobokep classicrentcar borneowebhosting informasiku classicborneorentcar bokep indonesia