Ce generație de părinți suntem noi?

Oare ce fel de generație de părinții suntem și vom fi noi, cei care acum avem copii până-n 10 ani? Știm ce fel de generație de copii am fost: generația „cu cheia de gât”. Ăsta e un fel foarte frumos de a spune că am fost mai degrabă neglijați de părinții noștri. Poate nu în mod conștient, poate pentru că nu exista o altă variantă, dar indiferent dacă am crescut la propriu sau doar la figurat cu cheia de gât, suntem o generație de copii care au primit dragoste părintească cu rația, dacă au primit-o și pe aceea. Sigur, sunt foarte multe voci ale adulților de azi care spun că nu a fost chiar atât de rău, că am ajuns și noi destul de bine. Eu nu mă număr printre ele, iar atunci când trebuie să-mi justific punctul de vedere, îmi invit interlocutorii să se uite puțin la direcția în care merge țara asta: la clasa politică pe care o alegem, la felul în care încercăm să ne „descurcăm”, la neimplicarea noastră socială decât atunci când pur și simplu nu mai putem, la mica corupție pe care o practicăm constant în viața noastră, când uneori suntem cei care dăm și alteori cei care primim. Nu cred că nu există nicio legătură de cauzalitate între felul în care am crescut sau am fost crescuți și felul în care arată societatea noastră, astăzi.

Între părinții noștri și noi, mai este o generație de părinți. Nu știu dacă în literatura de specialitate ea are o denumire, dar eu îi spun generația părinților „de tranziție”. Cei care au devenit părinți cu puțin timp înainte sau în anii de după Revoluția din Decembrie ’89. Oameni care erau tineri adulți pe atunci, cunoscând un sistem opresiv și care apoi au descoperit libertatea și au încercat să compenseze tot ceea ce le-a lipsit lor, copii fiind, oferindu-le aceste lucruri și privilegii copiilor lor. Oamenii ăștia au descoperit ce înseamnă capitalismul și ce înseamnă parentingul cam în același timp și au amestecat aceste două concepte cum au putut și au știut mai bine. Așa a apărut generația copiilor care au avut de tot ce și-au dorit și, de multe ori, tot ce nu și-au dorit ei, ci părinții lor, pentru copiii care fuseseră.

Apoi a venit rândul nostru să fim părinți. Noi, cei care am prins copilăria timpurie în comunism și adolescența în capitalism, dacă asta o fi fost forma de guvernământ din țara noastră în anii ’90. Ce fel de părinți suntem noi? Mai buni, mai răi, la fel ca generațiile anterioare? Greu de spus sau de dat un răspuns universal valabil. Mai ales că suntem în plin proces de creștere a copiilor noștri și, până la urmă ei vor fi cei cre vor judeca treaba pe care am făcut-o noi și indiferent de instrumentele obiective pe care le vor folosi, nu vor avea cum să evite inputul subiectiv al fiecăruia dintre ei.

Am putea încerca să ne uităm la niște statistici. La realitatea cifrelor care nu mint. Asta nu ne-ar ajuta prea tare: în 2016, 42% dintre elevii români de 15 ani erau analfabeți funcțional. După 2 ani, adică în martie 2018, la examenul de simulare a capacității, doar 33% dintre elevi au luat note de peste 5 la matematiă. Deci trendul nu pare să fie unul de îmbunătățire.
În același timp, conform unui studiu Salvați Copiii, anual în România, 700 de adolescente sub 15 ani devin mame. Și dacă asta nu ar fi de ajuns ca reper al calității parentingului pe care îl practicăm, 63% dintre copiii români spun că sunt bătuți acasă.

Ok, deci cifrele nu ne ajută, asta e clar. Și dacă am fi obligați să luăm ceva bun din ele, cred că ar trebui să luăm faptul că măcar știm cum stăm și putem schimba ceva, pentru a le îmbunătăți cât de repede putem.

Dacă încercăm să ignorăm cifrele, oricât de greu ne-ar fi, și ne uităm efectiv la copiii din ziua de azi, putem vedea un lucru cert: sunt mult mai vocali decât ne gândeam noi vreodată că am putea fi. Își exprimă nemulțumirile, frustrările, supărările etc și partea frumoasă este că sunt lăsați mult mai mult să o facă. Cred că această generație de copii va fi una mult mai resilientă și mult mi capabilă să spună Nu! pe un ton neconflictual, dar foarte hotărât. Cred că acesta este marele merit al generației actuale de părinți: că își ascultă mult mai mult copiii, că îi lasă mult mai mult si fie așa cum vor și nu neapărat așa „cum trebuie” și că nu îi ignoră chiar de fiecare dată când spun că nu le place sau nu vor să facă un anumit lucru.

Da, nu am niciun dubiu că suntem o generație de părinți mult prea protectori. Ni se pare că toate pericolele care îi pasc pe copiii noștri nu existau când eram noi copii sau erau mai reduse. Poate că așa este, dar asta nu justifică în niciun fel supraprotecția pe care le-o acordăm sau le-o impunem, de multe ori. Și la fel de convins sunt că dacă nu vom ști să ne oprim curând, acest comportament s-ar putea transforma într-un analfabetism civic sau social pe care ei să îl dezvolte din cauza noastră și pe care să ni-l reproșeze la un moment dat.

Cred că ne străduim prea mult și asta nu ne face bine și nu le face bine. Problema este că nimeni nu ne poate spune cu exactitate unde ar fi linia aceea imaginară până la care ești un părinte grijuliu și după care devii un părinte obsedat. Ar trebui să încercăm să ne-o stabilim singuri, dar ne este foarte greu, căci noi suntem în mijlocul evenimentelor și parcă de fiecare dată când am vrea să ne mai retragem un pic, auzim de vreo grozăvie care s-a întâmplat cuiva și care ne convinge că nu e momentul să-i lăsăm prea liberi.

În concluzie, nu știu exact ce fel de generație de părinți vom fi, până la urmă. Cine știe ce etichetă vom primi la un moment dat. Cred în schimb două lucruri:
1. Că ar trebui să ascultăm mai puțin ce zic ceilalți și mai mult de instinctele noastre. Și, mai ales, să-i ascultăm mai mult și mai atent pe copiii noștri. Dacă vom face asta, vom descoperi că ei ne spun de fiecare dată, în felul lor, ceea ce vor, ceea ce au nevoie, ceea ce nu au nevoie sau facem noi mai puțin bine. Ar trebui să ținem mai puțin cont de „gura lumii” și mai mult de nevoile și dorințele copiilor noștri.
2. Cred că am fi niște părinți mai buni dacă am înceta să ne propunem să fim cei mai buni părinți pentru copiii noștri și ne-am propune să încercăm să fim cei mai buni părinți pentru copiii care am fost noi. Să ne aducem aminte ce și cum ne-am fi dorit să fie părinții noștri. Care au fost lucrurile care ne-au plăcut la ei și care au fost cele pe care le uram și pe care am jurat să nu le facem niciodată. Să nu mai acționăm doar cu mintea de acum, cea de adult, ci să mai lăsăm și copilul din noi să se facă auzit. Are încă foarte multe de spus și, cu siguranță, ne poate ajuta să fim niște părinți mai buni. Niște părinți de care copiii noștri să fie mândri. Niște părinți de care noi înșine să fim mândri.

Până la urmă, asta e ceea ce ne dorim cu toții.

sursa foto: https://steemit.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*