Ce faci când copilul comentează la tot ce îi spui?

Adică ce faci altceva decât să-ți vină să înnebunești, să urli, să te manifești ca un neanderthalian, la asta mă refer. Nu știu, am avut senzația zilele acestea că nimic din ce fac nu-i convine. Băi, da’ nimic! Iar sentimentele astea de neputință și de frustrare sunt extrem de enervante. Cum îl rog să facă ceva sau îi spun că nu putem face ceva ce și-ar dori el în acel moment, chiar atunci, cum își dă ochii peste cap, se bosumflă și începe să ofteze apăsat și zgomotos.
Și prima tentație este să îi scot ochii cu toate chestiile de până atunci pe care le-am făcut pentru el și cum și când a vrut el. Dar mă abțin, că mi se pare că nu e ok să fac asta. Plus că încerc să-mi reamintesc că nu stau de vorbă cu un adult, ci cu un copil de 8 ani. Căruia aș vrea să-i povestesc cumva calm și pe înțelesul lui ceea ce mă deranjează și consider că nu e ok în comportamentul lui.

Îmi iese asta? Hai să spunem că îmi iese să nu urlu. 🙂 Și să nu îi scot ochii cu ce am făcut…decât foarte rar. Și să îi spun cât pot eu de frumos că nu mai pot și că am nevoie să ia o pauză de la mutrele pe care le tot face.

Cu siguranță că e și vina mea. Probabil că este și o fază la el, habar n-am dacă un salt de creștere, dacă începutul preadolescenței, dacă stressul că începe școala etc. Dar de aici se nasc tot felul de mici ciondăneli din nimic, ciondăneli care nu contează prea tare, atâta timp cât nu sunt dese. Doar că mie mi se pare că sunt dese în ultima perioadă. Și teama cea mare, despre care am mai vorbit, este că nu pot ști cât îl afectează pe el. Cât din toate aceste momente “proaste” ale relației noastre va ține el minte și cât vor conta ele în relația mea cu el, adult?

Sigur că îmi spun și încerc să-mi aduc aminte de multele chestii mișto pe care le facem împreună. Și sper că fac bine multe lucruri. Doar că știu din proprie experiență din alte relații cu oameni că atunci când cineva te enervează zilnic pentru o perioadă mai lungă de timp, e greu după aceea să revii repede la sentimente bune față de persoana respectivă, indiferent ce și câte a făcut el/ea pentru tine.

Înțeleg în teorie și de multe ori și în practică nevoia unui copil de a testa limite. Înțeleg că vine un moment în care trebuie să se revolte împotriva părintelui. Înțeleg că e important să se simtă în siguranță să facă toate lucrurile acasă, pentru a-i fi mai ușor în exterior. Înțeleg toate aceste lucruri și de multe ori reacționez cum trebuie. Doar că atunci când nu o fac și când realizez că nu o fac o perioadă mai lungă, nu-mi place. Nu-mi place pentru că știu cât îl poate afecta asta, nu-mi place pentru că știu că greșesc, nu-mi place pentru că nu pot să controlez asta. Nu-mi place.

Dar doar pentru că nu-mi place, nu înseamnă că ar trebui să stau cu măinile în sân, așteptând o rezolvare de la sine. Care s-ar putea să vină, doar că cine știe când? și cine știe ce ar lăsa în urmă? Spun mereu că în relația părinte – copil, cel care are dacă nu toată, atunci cea mai mare parte a responsabilității este părintele. Da, e mișto uneori să fii adult, dar cu beneficiile vin și o grămadă de obligații. Una dintre ele, după mine, este să-ți faci din când în când o evaluare a relației cu copilul și să vezi ce nu e ok. Că, sigur, alea ok, sunt multe, dar cu toții avem și chestii care nu sunt ok.
E, și de aici începe munca. Fie te schimbi tu, fie stai de vorbă cu copilul și găsiți împreună soluții, fie îi povestești de ce reacționezi cum reacționezi în anumite situații și tot așa. Important este să faci ceva, să nu stai degeaba, căci acesta este cel mai mare pericol: ca o perioadă proastă să devină regula relației sau, și mai rău, ea să ajungă să definească, pentru copilul tău, relația ta cu el. Un gând înfricoșător, cel puțin pentru mine. Așa că pare că am de muncă. Din nou. Băi, n-a zis nimeni vreodată că e ușor să fii părinte.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*