Ce aș schimba la copilăria mea

Până acum ceva ani obișnuiam să spun că nu aș schimba nimic din cele care au fost și mi s-au întâmplat pentru că, pe de o parte, nu am cum să fac asta, deci nu mai contează, iar de pe altă parte toate experiențele trăite m-au făcut omul care sunt astăzi și de care-mi place ce a ajuns. Spuneam că nu am regrete, ce rost ar avea să le am? Mda, eram și eu mai tânăr și încercam să bravez.
De ceva vreme mi-am schimbat felul în care mă uit la lucruri. Mi se pare mai important acum să înțeleg lucrurile care m-au durut, cele care m-au marcat (și cele bune, și cele rele), cele pe care dintr-un motiv sau altul nu le pot uita. Căci dacaă vreau să fiu un om mai bun, mai echilibrat, trebuie să înțeleg de unde “vin” și de ce merg pe “drumul” acesta și nu pe altul. Și uite așa am ajuns să gândesc că anumite lucruri care s-au întâmplat în copilăria mea, le-aș fi vrut făcute sau întâmplate altfel. Chiar dacă nu aș mai fi fost omul care sunt azi, cred că aș fi fost unul, cel puțin, mai liniștit și mai bine cu sine. Iată câteva dintre ele, cele care îmi vin acum in minte:

1. Aș vrea să nu fi existat Tăcerile. De câte ori tata se supăra pe vreunul dintre noi (pe mine, pe soră-mea sau maică-mea, pe rând sau pe toți deodată) aplica întregii familii Tratamentul Tăcerii. Mă consider foarte norocos că ai mei nu ne-au lovit niciodată, nici măcar nu au ridicat vreodată mâna la noi, dar fiind unul dintre “beneficiarii” Tratamentului Tăcerii (când am ajuns adult, am aflat că era o practică des folosită și în alte familii), pot să spun că m-a afectat mai mult decât mi-aș fi dorit, căci în acele momente era o atmosferă de tot rahatul în casă și așteptam cu toții să vedem cât va dura de data asta, cât de supărat era el: câteva zile, o săptămână sau chiar mai mult? Această tensiune constantă și niciodată bine definită în timp și-a pus, iată, amprenta asupra mea. Cum? De câte ori mă enervează ceva, primul impuls este să nu fac nimic, să nu spun lucrurile care mă deranjează, ci să mă închid în mine, așteptând ca celălalt să înțeleagă faptul că m-a rănit și că trebuie să facă ceva în privința asta. O prostie, dacă mă întrebați acum.

2. Aș vrea să nu-i fi tras acel picior lui Rambo, câinele nostru de atunci. Rambo stătea în lanț, în curte și într-o zi m-am dus să mă joc cu el, fiind îmbrăcat cu un trening “bun”, genul pe care nu aveam voie să-l iau la joacă pentru că șansele să îl murdăresc erau foarte mari. Am făcut asta, deși știam că Rambo își manifestă de fiecare dată bucuria de a vedea pe cineva drag, sărind pe acea persoană. M-am dus la el, Rambo a sărit și pentru că tocmai plouase, a lăsat două dâre de noroi pe mine. M-am enervat atât de tare (ca prostul!!) încât i-am tras un picior direct în stomac. Săracul câine, a schelălăit și a fugit de mine, neînțelegând cu ce a greșit. Imediat ce am făcut asta, am realizat care dintre noi doi fusese “animalul” și mi-a fost atât de rușine, încât am fugit în casă, iar când m-am întors la el, mi-am cerut scuze și am încercat să-l împac. Rambo nu avea nevoie să fie împăcat, căci mă iubea enorm și mă iubea necondiționat, într-un fel pe care nu aveam să-l înțeleg decât peste vreo 20 de ani, când am devenit părinte. Dar acel picior pe care i l-am tras, acel moment în care mi-am pierdut cumpătul …aș da multe lucruri ca să-l pot lua inapoi, căci nimeni nu merită un asemenea tratament, cu atât mai putin minunatul de Rambo.

3. Aș vrea să fi auzit Te iubesc, copile! Știu, e una dintre traumele generației celor de vârsta mea. Părinții noștri ne-au spus rar, dacă ne-au spus vreodată, că ne iubesc. Cumva, în mintea lor, acest lucru se subînțelegea: te-am făcut, te cresc, îți ofer ce pot eu mai bine și mai mult, așa că bineînțeles că te iubesc. Doar că noi, copiii, nu așa am funcționat. Și, de fapt, nu doar copiii, ci toți oamenii în general au nevoie să audă că suntt iubiți, că sunt minunați, că sunt frumoși, unici și așa mai departe. Că sunt totul pentru părinții lor. Nu știu câte lucruri vom fi făcut mai bine ca generație de părinți, dar cred că asta am reparat-o: aud des, în public, de la necunoscuți (tați și mame, deopotrivă), cum le spun copiilor lor că îi iubesc și că sunt grozavi. Zâmbesc de fiecare dată când aud asta. Și mă gandesc, un pic trist, recunosc, cât i-ar fi plăcut lui Alexică (și nu numai lui, sunt convins) astfel de cuvinte.

4. Aș vrea să fi păstrat legătura cu prietenii din copilăria timpurie. Eram o gașcă destul de mare de copii pe strada noastră și în cartier. În ziua de azi mă mai văd, rar, cu câte unul, dar pe majoritatea nici nu cred că i-aș recunoaște, chiar și dacă m-ar opri pe stradă. Înțeleg că viața ne duce pe fiecare în direcții diferite, dar, uitați, vă dau un exemplu concret: de câțiva ani deja, ne strângem foștii colegi de liceu în fiecare toamnă, o dată pe an, și stăm câteva ore la povești. Sigur, mai mereu sunt aceleași povești ☺, dar e un sentiment extrem de plăcut și reconfortant, este o întâlnire pe care o aștept cu drag și nerăbdare începând cu sfârșitul fiecărui septembrie, deși ea se întâmplă, de regulă, undeva în a doua parte a lui noiembrie. Mi-ar fi plăcut să poată exista și o reuniune a “ciutanilor” din cartierul nostru, mi-ar fi prins bine să mă văd cu oamenii aceia din când în când și să ne ajutăm unii pe alții să ne aducem aminte de diferite momente ale copilăriei.

5. A vrea ca tata să nu fi fost plecat atât de mult. Știu, știu, ar trebui să fiu recunoscător că a fost plecat și, datorită lui, am putut vedea multe țări și culturi diferite la o vârstă fragedă și într-o perioadă în care majoritatea românilor nu avea voie să iasă nici măcar până în Bulgaria. Și sunt foarte recunoscător, datorită serviciului tatei am avut parte de niște experiențe grozave în copilărie. Dar mă uit la noi acum, la incapacitatea noastră de a avea o relație normală și de a ne conecta și nu am cum să nu fac legătura cu faptul că atunci când au am avut între 5 și 10 ani el a fost o bună bucată de timp prin alte țări. Și dacă aș putea să aleg acum, aș alege fără să clipesc să nu fi văzut toate acele țări, dar să fi stat cu el mai mult, căci acea despărțire dintre noi pare să fi influențat, mai mult decât ne-am fi dorit, relația noastră.

Nu știu dacă or fi mai multe, probabil că da, dar acestea sunt cele care îmi vin în cap cel mai des. Și, dacă e să fiu sincer până la capăt, ordinea am făcut-o eu intenționat aleatoare, căci cea corecta ar fi fost punctele 1, 3 și 5 ca prime lucruri pe care le-aș schimba, urmate la maaaare distanță de celelalte două.

Da, fie că vrem, fie că nu, tot ceea ce facem sau nu facem cu copiii noștri, îi va afecta/influența mai mult decât ne-am dori. Poate dacă am ține minte asta mai des, ar fi mai bine pentru toată lumea, nu credeți?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*