Câtă presiune pe copil e bună?

Mă uit la Mark și văd atâtea lucruri frumoase care-mi plac la el. Lucruri pe care le-a moștenit de la vreunul din noi doi sau lucruri care sunt doar ale lui. Însă vreau, nu vreau, văd și o serie de defecte care-mi aparțin și care nu-mi plac. De fapt, mi se pare că văd la el ACELE defecte ale mele care mă enervează cel mai tare. Ați remarcat vreodată acest fapt: cum moștenitorii noștri moșteneșc nu doar lucrurile pe care am vrea noi să le moștenească? 🙂

Una din chestiile pe care o văd la Mark foarte des este competitivitatea mea. Nevoia mea permanentă de a încerca să fiu mai bun, mai deștept, mai apreciat. Și deși pe gură și eu, și maică-sa îi spunem că nu ar trebui să fie așa, încă o dată mi se demonstrează că prea puțin contează ce spunem în comparație cu ce facem sau cum reacționăm.
Gândindu-mă la acest fapt în weekend, am realizat că nu mă țin minte vreodată să fi fost altfel. Mereu am vrut să demonstrez ceva, mereu am luptat să ies în față și m-am ofticat teribil când nu am reușit acest lucru. Cred că doar de câțiva ani încerc să-mi înfrânez această latură și să nu mă mai iau la întrecere cu oricine, oricând. Uneori îmi iese, alteori, nu. Dar imboldul de a demonstra că sunt mai bun e mereu acolo, nu știu cum sau dacă el va dispărea.
Ca să vă faceți o idee, când ies dimineața la alergarea de relaxare (de relaxare, da?) dacă îl văd pe vreunul mai în față sau aud pe cineva că se apropie din spate, fără să mă gândesc încep să accelerez pentru a nu fi depășit sau pentru a-l întrece pe cel aflat în față. E nevoie de un efort mare și conștient pentru a nu face acest lucru. 🙂 Chiar și când mă joc cu Mark și știu că e important să-l las să câștige, tot mă oftic uneori când se întâmplă asta.
Bun, pe scurt: nu-mi place să pierd, vreau mai mereu să fiu cel mai bun și văd că și copilul a moștenit asta și nu mă încântă neapărat. Pe de altă parte…

Pe de altă parte, aș minți să spun că mi-e ok dacă el se va transforma în genul de flower-power. Genul no fucks were given for this. Genul ok, am pierdut din nou, nivcio problemă. Wow, doar când scriu și mă ia de cap. 🙂 Nu, nu mi-ar plăcea să fie așa, dar nici să fie la fel de competitiv ca mine nu mi-ar plăcea. Și atunci, cum mi-ar plăcea?

Da’ credeți că eu știu? 🙂 Știu doar că mi-ar plăcea să fie mult mai echilibrat ca mine. Adică să îi vină natural să nu fie permanent într-o competiție. Să îi fie ok că nu va fi niciodată cel mai bun la anumite chestii și nici măcar să nu încerce să fie. Să înțeleagă că nimeni…NIMENI nu câștigă toate bătăliile, dar că energia pe care o consumi încercând să faci asta s-ar putea să ajungă să îți dăuneze la un moment dat.
Ok, ok, foarte frumoase cuvintele astea. Dar cum aș putea să fac efectiv pentru a-l ajuta să fie un astfel de om? Păi, nu știu, tocmai ce v-am zis. Dar sunt sigur că are mai multă legătură cu mine, decât are cu el. Cred că o dată ce voi reuși eu să mă schimb cu adevărat, probabil că o va face și el.
Până atunci, e cu multă introspecție (la mine), cu multă joacă (la el) și cu multe discuții (între noi) în care să îi povestesc de greșelile pe care le-am făcut eu și pe care sper să nu le repete el. Să îi spun că pentru maică-sa și pentru mine el va rămâne la fel de minunat, orice va face sau nu va face și că ar trebui să-și concentreze eforturile pe lucrurile care îi aduc bucurie.

Da, cred că e nevoie ca ai noștri copii să simtă un pic de presiune: acasă, la școală, în parc sau la locul de joacă. Cât, cum și când…la asta nu am un răspuns. Dar ceea ce știu sigur e că mai puțină decât punem acuma pe ei.
Mi-ar plăcea să aud părerile voastre, că tare mă mai preocupă acest subiect.

PS: Nu vreți să știți cât de greu mi-a fost să recunosc că nu știu exact și la virgulă ce ar trebui să fac în această situație. 🙂

sursa foto: https://www.parenttoolkit.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*