Căminul de bătrâni

În fiecare seară când merg cu Mark spre parc, trecem pe lângă un cămin de bătrâni. Și aproape în fiecare seară, o fața tristă a unei femei bătrâne de dincolo de gardul de sârmă subțire ce (îmi) seamănă teribil cu niște zăbrele, mă întreabă dacă am să-i dau o țigară.
De fiecare dată, chiar dacă știu că o voi refuza, nefumând, îmi propun s-o fac uitându-mă în ochii ei, încercând să-i zâmbesc ca pentru a o face să înțeleagă că-i “aud” suferința. Și de fiecare dată las ochii în jos, stingherit parcă nu doar de faptul că nu am o țigară, dar că nu pot face nimic, absolut nimic, pentru a o ajuta.

Stinghereala mea evidentă cred că are mai multe motive. În primul rând, am avut una din bunici internată într-un astfel de cămin (cuvântul pe care tot îmi vine să-l folosesc este azil, poate pentru că-i văd pe acești oameni ca fiind niște bolnavi – de neputință, de neiubire, de neinteresare…nici eu nu știu). Și nu doar că a fost internată acolo, dar, pentru că așa a fost respectivul moment, în decizia de a o duce acolo am fost și eu implicat. După 8 ani de la acel moment, încă nu cred că aveam (familia noastră) altă variantă. Dar asta nu face lucrurile mai ușor de suportat pentru mine.
Am dus-o pe Mamaie acolo și, așa cum face toată lumea probabil, i-am promis (și mi-am promis) că voi veni în vizită de 2 ori pe săptămână. Și am și făcut asta. O perioadă. Dar apoi probabil că media a fost o dată pe săptămână. Și cel mai dureros moment, pentru mine cel puțin, nu era când plecam. Ci atunci când veneam, pentru că de fiecare dată îmi spunea cât de dor i-a fost de mine și cum număra zilele/orele până aveam să vin în vizită.

Iar cuvintele ACELEA mi-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna. Stăteam pe patul ei, povestind tot felul de prostii, și la un moment dat în care ea povestea despre ceilalți cât de „praf” sunt (cred că toți rezidenții unui cămin se văd mult mai bine, mai sănătoși, în raport cu ceilalți), mi-a zis râzând:
– Hai, mă, Mamaie, tu știi pe vreunul care să fii plecat de aici altfel decât cu picioarele înainte?

Am râș și eu, chiar cu poftă la momentul respectiv. Mi s-a părut extraordinar că poate să glumească despre asta. Apoi, nu mai știu când, când m-a izbit că nu glumea, ci era felul ei de a lupta cu teama de moarte, a fost ca un tren care te calcă fără ca măcar să încetinească.

Mamaie nu a fost excepția care să confirme vreo regulă. A murit în acel cămin, într-un decembrie, între Crăciun și Revelion. Și, probabil, că toate aceste bătrâne pe care le văd zilnic îmi vor trezi, tot zilnic, acest sentiment de vinovăție, habar n-am dacă real sau nu, dar foarte prezent.

Dar stinghereala nu cred că are de-a face, în primul rând cu trecutul meu. Ci mai degrabă cu viitorul. Căci la un moment dat se poate să mă aflu din nou în fața unei astfel de decizii. Și ce voi face atunci? Sigur, poate mulți vor spune că așa ceva e de neînchipuit. Și poate că este. Dar sunt atât de multe cămine de bătrâni cu atâția oameni în ele încât să înțeleg că mi se poate întâmpla și mie (din nou).

Când e ok să-ți duci părinții la cămin? Sau e vreodată ok să faci asta? Sunt atât de multe argumente pro și contra, unele extrem de obiective, altele eminamente subiective, încât nu vreau să mă apuc să fac o înșiruire a lor. Cert este că niciodată nu are cum să fie simplu. Pentru nimeni: nici cel pentru dus, nici pentru cel ce duce. Căci adevărul este că un astfel de cămin, pentru cei aflați acolo, este ca un cimitir cu oameni vii. Dar tot un cimitir, căci odată ajuns acolo nu faci decât să aștepți, ca la bingo, să-ți vină și ție numărul „norocos”.
Mă întreb adesea dacă americanii sunt într-adevăr altfel, datorită culturii, datorită anilor mulți de când fac asta sau e totul doar de fațadă. Dacă oamenii aceia care își fac cu ani înainte rezervări pentru cele mai bune „retreatment resort”-uri se bucură de acele momente sau sunt la fel de îngroziți de moartea care pândește la fiecare pas și pare că mușcă mult mai frecvent decât în lumea noastră.

Și, de fapt, ochii pe care îi las în jos nu cred că au vreo legătură cu Mamaie sau cu ai mei. Cred că mă feresc de frică să nu mă văd, peste câteva zeci de ani, pe mine acolo. Cel care cerșește o țigară cu glasul. Și căldură umană, contact cu lumea de dincolo de gardul de sârmă cu tot restul corpului. Cel care s-ar putea uita la un tată tânăr cu băiatul său care se duc spre parc, având toată viața înainte.
Căci dacă s-ar întâmpla asta, dacă eu aș fi acolo și acel tată s-ar uita la mine, ar vedea în ochii mei resemnarea finală. Și asta, pentru mine, acum, este de nesuportat.

Sursa foto: vestea.net

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*