Bună, eu sunt Alex….și sunt un masochist

După ce sâmbăta trecută am avut niște copii în vizită pe la noi de la sfârșitul serii ziceau că au trecut hunii pe acolo, ia ghiciți ce am făcut noi sâmbăta asta? Vă dau un pont: NU am fost la alții în vizită!
Nu, fratele sau sora mea, am zis că o dată ce ai văzut Iadul, el nu te mai poate speria. Așa că am invitat din nou niște prieteni deținători de diavoli copii pe la noi pe acasă. Că, na, ne-am gândit că dacă are cu cine să se joace Satana copilul nostru, vom sta și noi liniștiți.

Fac o scurtă paranteză….am ajuns să cred cu tărie că atunci când devenim părinți, trecem și printr-o lobotomizare. Nu, pe bune, de-a lungul vieții de părinte facem atât de multe greșeli elementare, greșeli care altfel se văd cu ochiul liber când nu ești părinte, de pur și simplu cred că o mare parte a creierului nostru intră în stază. Sau se descompune. Altă explicație perfect științifică nu găsesc.

Bun, revenind, l-am anunțat pe copil că îi vin prietenii la joacă și el nu mai știa ce să facă de bucurie. Gata, își făcuse planurile, știa exact ce voia să se joace cu ei. Așa cum se va dovedi, acest lucru a contat prea puțin în economia întegii seri.

Când i-a sosit prietenul cel mult așteptat, au dat drumul la o partidă de baschet. Măi, te uitai la ei și-ți era mai mare dragul să-i vezi cum se luptă pentru mingea aia. A, nu , nu e nicio figură de stil: a fost clar după primele 15 secunde că baschetul era doar un pretext ca să-și poată rupe capul (mai mult sau mai puțin figurat) unul, altuia. Noi, părinți responsabili, ne-am făcut un calcul simplu și, zic eu, corect: fiind sâmbătă seara, am zis că ajungem repede repede la Grigore Alexandrescu, dacă o ieși nasol. Adică dacă o ieși atât de nasol încât să fie nevoie să fugim la spital.

Mai fac o paranteză…mi-aș dori ca la un moment dat, când mai avem invitați, să mă autoinvit la vecina de sub noi și să ascult și eu sunetele care vin dinspre apartamentul nostru. Am, așa, o vagă senzație, că pare că organizăm niște petreceri cu sacrificii umane, la câte căzături, bufnituri, înjurături și amenințări răzbat la fiecare astfel de adunare.

Ca să fie treaba – treabă, am avut invitați și niște „debutanți” – oameni care erau pentru prima oară la noi în vizită cu băiețelul lor, N., super simpatic, dar mai ales super fascinat de mult prea multele jucării ale lui Mark. Așa că N. a început să care toate mașinuțele din camera lui Mark înspre sufragerie. De la cea mai mică până la o nenorocire de basculantă imensă pe care a primit-o Mark la un moment dat și pe care scrie că duce până la 100 de kile!!! Motiv pentru care noi o folosim pe post de ladă de depozitare ale altor mașini. Dar pentru că N. cărase toate mașinile din basculantă, i s-a părut firesc să mute și basculanta. Măi, oameni buni, când auzi chestia aia cum face pe parchet, zici că ne invadează rușii cu niște tancuri care au prins ambele războaie.
Și nu doar asta, dar N. ducea TOATE mașinuțele fix în zona în care-și rupeau capul Mark și prietenul lui, deci riscul unei accidentări creștea exponențial.

Între timp, I., sora lui C., adversarul lui Mark de la „baschet”, a descoperit locul secret în care ascunsese Iulia o pungă cu bomboane. Pe care, ușor – ușor, a început…cum să zic ca să sune așa, empatic??….să le șterpelească și să le dosească prin diferite unghere ale casei (ea, săraca de ea, s-o fi gândit că-i mai invităm vreodară pe la noi…mititica!!) de am găsit și azi dimineață pe sub canapea vreo două bomboane și un ambalaj.

N., perseverentul, voia să se joace non-stop cu tac-su, motiv pentru care, ca să dialogăm și noi cu el (cu tac-su), trebuia să țipăm mai ceva ca pe stadion, deși eram la 3 – 4 metri unii de alții. Doar că vacarmul din jur era de nedescris.

La un moment dat am făcut ceea ce orice adult responsabil trebuie să facă la un moment dat: am zis că dacă nu vedem ce se întâmplă, înseamnă că nu are cum să se întâmple ceva rău. Așa că le-am spus că se pot lupta cât vor ei, dacă o fac în dormitor. Nu pot să vă spun ce s-a auzit de-acolo. Pot să vă spun doar atât: după patru zile, toți copiii par să fie normali, cu nicio rană evidentă și cu toate membrele la locul lor.

Simt nevoia să mai fac o paranteză…din scrierile mele, unii dintre voi ar putea trage concluzia că suntem niște părinți denaturați. Dacă ați tras această concluzie, cu siguranță nu sunteți părinți, pentru că altfel ați fi știut că „părinți denaturați” este un pleonasm. Orice părinte, mai devreme sau mai târziu, cedează într-un fel sau altul, recte devine denaturat.

Buuun, revenind încă o dată la povestea noastră, eu când nu mai pot sunt din categoria poate musafirii se grăbesc să plece. Și am început, subtil, să întreb a cui e geaca asta? dar pantofii? etc. La un moment dat, tatăl lui I. și C. a coborât să mute mașina, moment în care și mama copiilor a anunțat că se pleacă. Măi, oameni buni, să mă vedeți în ce frenezie intrasem!! Îi alergam pe toți, îi ajutam să se îmbrace, ba pe ăla mic l-am și pus să coboare singur scările și să-și aștepte familia afară, doar – doar or pleca mai repede. Și când să plece și mama cu fata, pățesc cel mai mare necaz: îl văd pe C. urcând înapoi cu tac-su. Cred că am și scos un Nuuuuuuuuuuuuuuu! prelung. E, nu, că n-au mai stat mult de atunci, maxim 346 de fire albe noi în capul meu.

Mă rog, într-un final au plecat cu toții, copilul s-a băgat în pat să se culce, maică-sa la duș și eu după ea, ca s-o conving că e un moment prielnic să ne bucurăm unul de alt…
– Fac caca! a zis copilul, intrând în baie cu dezinvoltură.

Nu, nu mi-a mai trebuit nici duș, nici nimic. Direct la somn m-am băgat. Așa-mi trebuie!

Sursa foto: https://steemit.com/

1 Comment

  1. Nu ştiu cum vă vin vouă ideile astea, dar eu nu primesc aproape niciodată în vizită. Eu şi familia, doar mergem în vizită.
    Inutil să-ți explic de ce :))).

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*