Binele se învață. Sper.

În weekend eram prin zona Băneasa cu Mark, așa că i-am zis să ne oprim la Mega Image-ul de acolo pentru că știam că vom găsi acolo una din Cutiile lor cu fapte bune și voiam ca Mark să fie cel care pune produsele în cutie.
Ooooof, bine, fac și asta! mi-a spus el, când i-am povestit planul meu.
Am intrat în magazin, am cumpărat ce aveam de cumpărat, a pus el în cutie și cam în vreo 8 minute eram ieșiți și gata să ne vedem de programul obișnuit.
– Să știi că nu mi-a plăcut că a trebuit să fac și chestia asta.
– Ok…adevărul că am pierdut vreo…8 minute în total, adică nimic!
– Da…chestia e că eu nu aveam chef să fac asta.
– Pentru mine era ceva important de făcut împreună.
– De ce?
– Pentru că noi suntem niște norocoși! Suntem sănătoși, suntem toți trei împreună, ne putem permite foarte multe lucruri și cred că e foarte important să oferim și altora ceva din ceea ce avem noi. Pentru că alții nu sunt la fel de norocoși și eu o văd ca o datorie de a ajuta astfel de oameni.
– …
– Cred că nu aveai chef, dar unele lucruri sunt mult mai importante decât cheful nostru de moment.
– …

Bineînțeles că mi-ar plăcea ca băiatul meu să fie empatic mereu sau mai ales atunci când mi se pare mie important să fie empatic. Bineînțeles că asta nu se întâmplă cam niciodată. 🙂 Da, am un copil empatic care mă surprinde de foarte multe ori cu diferite gesturi frumoase pe care le face. Așa cum mă surprinde atunci când îi povestesc cât de ușor e să facem o diferență în viața altor oameni, iar el îmi spune că nu are chef. Și știu că argumentele mele nu ajută. Îl fac să se simtă prost, cel mai probabil, mai ales că sunt aproape convins că tonul meu și limbajul nonverbal este mai degrabă unul acuzator la adresa lui.
Așa că tot ce pot spera este ca aceste gesturi ale noastre, ale maică-sii și ale mele, să se înmagazineze undeva în creierul lui și să modeleze, la un moment dat, un comportament. Sper pentru că am văzut asta întâmplându-se.

Am crescut cu poveștile tatălui meu care povestea oricui voia să îl asculte despre ajutorul pe care l-a oferit el de multe ori altora. Și, sigur, mai ales când am ajuns adolescent și auzisem aceste povești de prea multe ori din punctul meu de vedere, deja îmi dădeam ochii peste cap atunci când începea să le relateze. Cam cum face Mark acum, de multe ori când îi povestesc eu lucruri. Doar că acele povești ale lui Dad s-au întipărit undeva în mine. Și, așa cum spuneam și nu era o exagerare, mie mi se pare o datorie acum să îi ajut pe alții, atunci când pot. Am o viață frumoasă, am o familie frumoasă și sănătoasă, deci bagă, Alexică!

Așa că acum sper ca mai mult decât poveștile și sfaturile mele, acțiunile mele să îl motiveze la un moment dat pe Mark să facă și el lucruri pentru alții. La început pentru că așa trebuie, până când va ajunge să simtă că asta e singura cale, că a-i ajuta pe alții e la fel de vital ca a respira, a iubi sau a te bucura de viață. Nu am vreo garanție că acest lucru se va întâmpla, dar, recunosc, am și puține dubii că nu va fi așa.

Nu știu cât de empatici ne naștem. Dar sunt convins…nu, sunt dovada vie că putem deveni mai empatici și mai atenți la nevoile altora. Binele e în fiecare dintre noi. Diferă doar felul în care reușim (sau nu) să îl scoatem la suprafață.

sursa foto: https://www.enkiquotes.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*