Bătrânii care ne enervează

Serile trecute eram la Mega, încercând să-mi dau seama care dintre casele de marcat se mișcă mai repede, căci la toate era coadă destul de mare. Dă norocul peste mine și exact în fața mea se mai deschide o casă. Mă rog, de fapt nu dă norocul peste mine, căci fix când să-mi pun produsele pe bandă văd că de pe alt rând sare o doamnă în vârstă care, prin spate, își pusese produsele acolo și deja era ușor iritată că noi restul nu îi facem suficient loc ca să treacă.
Pentru că de ceva vreme mi-am propus să nu mai fiu permanent într-o goană și pentru că nici nu mă grăbeam nicăieri, am încercat să privesc cu detașare tot procesul care se derula în fața mea. Care a arătat cam așa: doamna, la o vârstă venerabilă (poate avea chiar și spre 80 de ani) a luat fiecare produs (fiecare!!) ca și cum era un pachet de ouă și l-a așezat î.n.c.e.t în sacoșa dumneaei. Abia după ce a terminat de pus toate produsele unul.câte.unul, s-a hotărât să plătească. A scos la fel de î.n.c.e.t portofelul din geantă, a numărat banii, a așteptat restul, a verificat restul, l-a pus în portofel și portofelul în geantă. Și apoi, la fel de î.n.c.e.t s-a hotărât să părăsească incinta.

Bun, aș vrea să pot povesti că în toată această perioadă am rămas Zen. Pe dinafară, da. Dar pe dinăuntru mai că țipam la ea să se miște mai repede, să nu ne mai încurce că și așa s-a băgat în față, plus multe altele care nu pot fi amintite aici. 🙂

Plecând spre casă, am început să mă gândesc la cei bătrâni. Nu, nu sunt toți enervanți, ar fi o generalizare periculoasă. Dar din experiența mea, cel puțin, sunt foarte mulți dintre ei care sunt așa, fie că își propun acest lucru, fie că nu. Prin ceea ce spun și fac și gândesc reușesc de cele mai multe ori să ne scoată din minți pe noi, cei mai tineri: copii, adulți sau ăștia de am atins “vârsta a doua”. Răbdarea noastră atunci când vine vorba de oameni bătrâni pare să fie inexistentă. Empatia, la fel. Iar dorința de a fi în preajma lor…ei bine, hai să fiu drăguț și să spun că e redusă.

E vina noastră? E vina lor? Și dacă ne-am propune să îi schimbăm, să le povestim ce ni se pare nouă că nu fac bine, am avea sorți de izbândă? Bineînțeles că nu, sunt destui dintre cei tineri care nu vor să se schimbe nici în ruptul capului, deci e utopic să ne închipuim că o pot face bunicii.

Avem datoria să îi respectăm? Nu am un răspuns clar. Poate că da. Eu aș zice că nu. Mi se pare că respectul se câștigă, nu se cere, indiferent de vârsta pe care o ai. Da, nu am vreun dubiu că (aproape) fiecare om are în CV-ul vieții sale lucruri pentru care merită respectat, dar nu mi se pare corect să îi cer cuiva să mă respecte pentru ce am făcut acum 10 – 20 de ani, dacă el are parte de versiunea mea egosită, rea, urâtă. Oamenii care impun respect se disting, indiferent de vârsta pe care o au, de la copii la cei care au trecut granița unui secol, nu?

În același timp, cred totuși că avem datoria de a fi mai toleranți cu ei. Mult mai toleranți. Și dacă nu din alt motiv, măcar dintr-un calcul extrem de simplu: mai devreme sau mai târziu vom fi și noi acolo. Mai știți când eram copii și ne enervau adulții care ne interziceau diferite lucruri sau ne spuneau că nu e frumos să înjurăm sau să facem nu-știu-ce? Și nu știu dacă ați realizat sau nu, dar acum noi suntem acei adulți, care le spun copiilor să vorbească mai încet, să nu facă aia sau ailaltă, să nu înjure, să nu se împingă etc. Noi am ajuns ăia enervanți pentru copii. A, să nu avem vreun dubiu că suntem fix la fel de enervanți precum erau adulții pe vremea când eram noi copii!
Așa că nu mai e mult până vom ajunge noi în categoria “bătrânilor enervanți”. Și cum zicea vorba aia? Ce dai, aia primești? Da, fix așa va fi și cu noi. Cred că dacă le arătăm celor mai tineri că putem fi și toleranți față de cei vârstnici, indiferent cum se comportă aceștia, indiferent cât de încet se mișcă sau de lucrurile pe care le spun, putem spera ca aceștia (tinerii) să evolueze în niște adulți toleranți cu cei mai bătrâni. Adică cu noi.

Eu am o vorbă: tratează un copil nu așa cum crezi tu că ar trebui să-l tratezi, ci cum i-ar fi plăcut copilului care ai fost să fie tratat de un adult. Mi se pare că vorba este perfect adaptabilă în cazul de față: tratează un vârstnic nu așa cum crezi tu că ar trebui sau cum merită el să fie tratat, ci așa cum ți-ai dori tu să te trateze cineva atunci când vei fi bătrân.

Sper să ajung să fiu bătrân. Nu am vreun dubiu că pentru mulți (poate pentru toți) voi fi enervant. Așa că m-am hotărât să-mi maximizez șansele de a nu simți permanent că am devenit o belea pentru cei din jur. Trebuie să fie groaznic să trăiești cu acest setiment, nu credeți?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*