Batranete asigurata

Timp de 2 ani, bratele mele au avut un appendix. I-am dat si un nume. Mark. “Bine, ma” o sa ziceti voi acum “a tinut si asta copilul in brate de 10 ori si umple internetul cu vaicarelile lui”. Cum sa va fac sa intelegeti? Inchipuiti-va un om….cu un copil in brate…tot timpul. Ala eram eu. La inceput, a mai fost cum a mai fost, dar cand appendix-ul Mark a ajuns pe la 13, 14…15 kile, lucrurile au luat o turnura tragica pentru mine.

Niste oameni mai destepti mi-au spus ca trebuie sa incerc sa rezist 3 ani. S-au inselat. Din fericire. Pe la 2 ani, Mark a inceput sa rareasca vizitele in bratele mele. Nu cred ca din cauza ca nu si-ar mai fi dorit. Pur si simplu cred ca i s-a facut mila de mine. Ma rog, si cam tot pe atunci a inceput joaca numita “Lupta”…dar nu astazi…

Bun, cand eram in mijlocul acelei perioade, partea stanga a creierului meu s-a hotarat, asa cum face de fiecare data, sa gaseasca o explicatie logica pentru ceea ce se intampla. Incercand sa raspund la filozofica intrebare “Cum sa patesc tocmai eu un asemenea necaz?” la un moment dat mi-am adus aminte de “legea compensatiei”, o chestie in care eu cred…si astfel explicatia pe care am inceput sa mi-o formulez suna cam asa: eu il car acum pe Mark in brate peste tot, adica in casa, la plimbare, in vacanta, inainte de culcare, cand se trezeste, cand mananca, cand doarme pentru ca (acum fiti atenti ca vine logica de neclintit) acelasi lucru il va face si el cu mine/pentru mine cand voi ajunge la batranete.

A fost ca o epifanie, va spun sincer….Credeam atat de tare in chestia asta, incat am inceput chiar sa o impartasesc si cu el:

Eu (extrem de increzator, usor fudul, in timp ce il plimb in brate): “Tati, nu e asa ca atunci cand vei avea familia ta ma vei lua cu tine peste tot? O sa ma duci in brate prin toate parcurile, la toate muzeele, o sa ma iei in toate vacantele in care vei merge cu sotia si copiii tai? O sa ma schimbi de pampers si o sa ma stergi la fund atunci cand va veni vremea?”

El (in mintea lui, uitandu-se usor ciudat la mine): “saracu’, deja i-a expirat termenul de garantie!!!”

Iulia (usor iritata): “Da’ cu mine cum ramane? Ca nu aud cum ca m-ar lua si pe mine in aceste vacante?”

Eu (foarte profi): “Iubire, bineinteles ca…nu! Si nu inteleg de ce am ajuns iar sa vorbim despre tine? Eu vreau sa ma asigur ca ma ia pe mine..si stai linistita ca nu o sa fim plecati chiar tot timpul”.

Timpul a trecut de atunci. Cand il intreb pe Mark daca isi mai aduce cat a stat prin bratele mele, de obicei raspunde evaziv, ceva de genul “vreau la tableta” sau “fac caca” sau “mai lasa-ma fratioare cu tampeniile tale”. Dar eu stiu. Eu stiu ca in acea perioada intre noi s-a format o legatura indestructibila. Si de aceea sunt convins ca voi avea o batranete linistita. Si, ca sa elimin orice ironie a sortii, am facut ce ar trebui sa faca orice parinte responsabil. O pensie privata.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*