Băiatul meu și-a luat cea mai roz trotinetă

Am fost cu Mark în weekend să-și ia trotinetă. Și el și-a ales-o pe cea mai roz dintre ele. La modelul care i-a plăcut, avea opțiunea de roz sau de albastru. L-am întrebat pe care o preferă și a zis că pe cea roz.
Când a venit băiatul de la Decathlon să ne ajute, s-a uitat ciudat la trotinetă și m-a întrebat de ce luăm una roz.
– Pentru că pe aceasta a ales-o el.
– Ahahahaha!
Da, asta a fost reacția lui: un râs în hohote. Nu mi-am dat seama exact dacă râdea pentru că un copil de 5 ani avusese un cuvânt de spus în alegerea unei trotinete pentru el sau pentru că acel copil, băiat fiind, alesese una roz? Cred că din ambele motive.

Mark a început să meargă cu trotineta în parc, unbde se întâlnește cu prietenii lui, la fotbal. Și pentru că mă bag și eu adesea la joacă cu ei (ok, de cele mai multe ori, copiii mă pun să stau portar), de multe ori stau și la povești cu acești copii. Într-una dintre după amiezi, A., un băiat de 8 ani a venit și, uitându-se la trotinetă, m-a întrebat:
– A cui e trotineta asta?
– A lui Mark.
– …………
– …………
– Nu e nicio rușine să îți placă rozul, dacă ești băiat.
– Nu, zice A., un alt băiat, de vreo 11 ani. Și Cristiano Ronaldo are crampoane roz.
– Da, exact, și Cristiano Ronaldo are crampoane roz, confirmă și A. cel mic.
– Și mie îmi place rozul, le zic și eu.
– ………………
– ………………
– Și, continuă băiețelul de 8 ani, nu e nicio rușine dacă băieții plâng.
– Nu, și eu plâng uneori, îi spun și eu.
– Daaaaa, confirmă și A. cel mare, n-ai văzut că și Cristiano Ronaldo plângea.

Mă rog, cred că Zeul Karma se distra teribil, în timp ce acești copii tot mi-l ridicau în slăvi pe CR7, de care, poate știți, îmi place la fel de mult cât îmi place broccoli-ul, pe care nu-l înghit.

Dar, revenind, reacțiile tânărului din Decathlon și a copiilor din parc m-au pus pe gânduri. Din punctul meu de vedere, știu exact ce înseamnă această alegere a lui Mark: absolut nimic! Nu e niciun indicator că el va fi (O, Doamne, să nu zică cuvântul acela!!) gay, că îi vor plăcea rochițele, fustițele sau mai știu eu ce. Dacă îi vor plăcea toate aceste lucruri, va fi pentru că așa este el și sper ca până atunci să trăiască într-o lume și o țară mult mai tolerantă.
Știu și de ce a ales trotineta roz: pentru că pe una identică a putut-o proba acolo, în magazin și, când a fost să aleagă, cea albastră fiind împachetată, a mers pe “varianta sigură”, deja testată.

Problema apare atunci când le inoculăm copiilor noștri etichete: băiețeii poartă albastru, fetițele roz; băiețeii se joacă fotbal, fetițele se joacă cu păpușile, și tot așa. (unul din cei mai buni jucători de fotbal din “gașca” lui Mark este o fetiță).
Care etichete oricum sunt ipocrite, pentru că îi spunem unui copil (mai direct sau mai direcționat) că ar fi bine să poarte albastru dar, când vedem un bărbat îmbrăcat cu un tricou sau o cămașă roz, spunem că e “super cool”, asta dacă nu îl facem, direct și admirativ, hipster.

Ne chinuim atât de tare să ne “conformăm” copiii la niște standarde impuse de societate, standarde care de multe ori ni se par aberante, dar pe care le respectăm oricum. Și apoi, când cresc, ne dorim în mintea noastră cu atâta ardoare să devină “cineva”, să spargă barierele, să fie “altfel”, să se facă auziți.
Cum? Cum ar putea ei avea curajul să încerce măcar să se facă auziți, dacă până la adolescență, noi, fie i-am ignorat, fie le-am spus noi ce e bine și ce e rău? Cum ar putea să-și dorească să fie altfel, orice ar însemna asta, când i-am învățat că e atât de greșit să fii altfel. Că e “rușine”, că “te dau la domnul polițist” și câte și mai câte.

Să nu mă înțelegeți greșit: faptul că l-am lăsat pe Mark să-și aleagă trotineta nu înseamnă că el va fi viitorul Bill Gates sau Gandhi. În niciun caz. Înseamnă doar o altă cărămidă în ceea ce sperăm noi să fie caracterul unui om sigur pe sine și pe deciziile sale și datorită faptului că părinții au ținut cont de părerea lui încă de când era mic. Și va mai însemna, poate, un om, straight sau gay, care va iubi culorile. Indiferent de culoarea lor. ☺

Follow

Send