Băiatul meu nu-i cuminte

Băiatul meu este minunat. Este frumos, este deștept și este foarte simpatic. Și printre multe alte calități pe care le văd eu la el, mai are una care îmi este foarte dragă: nu este cuminte.

Ce înseamnă, de fapt, să fii cuminte? Să fii ascultător? Să te porți civilizat? Să nu îi superi pe ceilalți? Să faci ceea ce trebuie, adică ceea ce așteaptă alții de la tine? De ce ai vrea ca al tău copil să fie așa? Mai ales când, în realitate, visăm cu toții ca atunci când vor putea, ei, copiii noștri, să schimbe lumea. Nu am auzit până acum ca vreunul dintre cei care chiar au schimbat ceva semnificativ să fi fost un copil cuminte. Ba, aș zice, din contră…

Nu, copilul meu nu este cuminte. Și nu pot să vă spun cât mă bucur că este așa. Chiar dacă de multe ori e foarte greu. Greu, greu de tot. Căci mereu trebuie să îi explic de ce trebuie să facă anumite chestii, nu doar să îi poruncesc să le facă. Ne certăm des, pe aproape orice subiect. Uneori înțelege, alteori nu. Încearcă lucruri, încearcă să ne păcălească, ar vrea ca totul, TOTUL, să fie ca el. Și nu înțelege de ce nu se poate asta. Atât de greu este.

Și atunci nu ar fi mai ușor să îl transformăm într-un copil cuminte? Că nu ar fi foarte greu și nici nu ar dura prea mult. Nu, căci obiectivul nostru nu este să avem acum un copil ascultător, care să facă lucrurile pentru că așa trebuie. Pentru că așa îi spune altcineva. Pentru că altcineva, mai puternic, îi impune un punct de vedere, doar pentru că poate. Obiectivul nostru este ca de acum încolo el să știe că are un cuvânt de spus și că acel cuvânt contează. Să știe că dacă nu îi place ceva, trebuie să spună. Că dacă nu înțelege, să întrebe. Că dacă are o altă părere, să și-o exprime.
Obiectivul nostru (am mai spus-o) este ca atunci când tentanțiile vor fi la tot pasul, să fie în stare să spună NU! pentru că l-a mai spus de nu știu câte ori și NU-ul lui a contat și știe câtă forță zace acolo. Când la școală, un coleg sau un profesor sau, mai târziu, un șef la muncă va avea un comportament de bully față de el, să aibă puterea să ia o poziție. Pentru el sau pentru ceilalți. Cum ar putea să facă asta, dacă eu îi spun de acum că pentru noi e important să fie cuminte și ascultător și în banca lui?

Și atenție! Faptul că nu e cuminte nu înseamnă în niciun fel că este un copil fără limite. Nici măcar pe-aproape. Cu toții avem nevoie de limite, la orice vârstă. E însă foarte important cum ni se stabilesc aceste limite. Dacă ele ne sunt pur și simplu impuse sau ne sunt explicate. Dacă ni se dă voie să le încălcăm de câteva ori sau suntem pedepsiți din prima. Sigur că e foarte greu să explici, mai ales unui copil, de ce are nevoie de limite. Dar nu e imposibil. De unde știu? Mă uit la băiatul nostru și pot să vă dau multe exemple, de la ora la care se bagă în pat, la temele pe care și le face de unul singur, la disciplina pe care o are pentru că vrea să facă un sport etc. Dar a fost și este cu muncă de 7 ani ș jumătate încoace. Și la fel o să fie și de acum încolo, n-am vreun dubiu.

Eu am fost un copil cuminte. Da’ cuminte, cuminte. Atât de cuminte, încât nu m-am îmbătat niciodată, am fumat cred că de vreo trei ori în viața mea, nu am încercat niciun fel de drog, nu am (prea) chiulit de la școală, nu am fugit noaptea, după stingere, când eram în cantoamente. Și aș putea continua. Deci cuminte.
Ce a însemnat asta? Că am fost și sunt o persoană mai degrabă ascultătoare. Că de prea multe ori mă îndoiesc de mine. Că am o apetență pentru risc și pentru chestii noi extrem de mică. Că, probabil, am pierdut niște oportunități pentru că mi-a fost frică să le încerc. Ok, poate că am și scăpat de unele belele fiind atât de cuminte. Dar nu e bine chiar ca mine, sunt convins de asta. Toate lucrurile pe care încerc să le fac acum, altfel implică un efort conștient și o frică prea mare. Mi-ar fi plăcut să pot face unele lucruri mai relaxat, pentru că, fiind copil, nu am fost cuminte și am mai făcut și tâmpenii.

Mă uit la el cât de independent își dorește să fie și, deși de multe ori mă sperie asta sau mă enervează, îmi place la nebunie. Sper să nu existe vreodată în mintea sa ideea că TREBUIE să fie cuminte. A fi cuminte (orice ar însemna asta) în anumite situații ar trebui, cred eu,să fie o opțiune individuală: Sunt așa, pentru ALEG EU să fiu așa, nu pentru că trebuie.

Poate că dacă am alege și noi să nu le mai spunem atâta că trebuie să fie cuminți, am contribui la creșterea unei generații de oameni mai liberi, mai încrezători în ei, mai asertivi, mai implicați, mai dispuși și mai dornici să schimbe lumea asta în care trâim.

1 Comment

  1. Prietene, nici daca eram frati nu cred ca ai fi exprimat mai bine ceea ce sunt/ceea ce este copilul meu (aproape 6 ani). Al naibii de greu si frustrant, pentru ca, uneori, inconstient, incerc sa ii impun tiparul meu. Mi-e atat de frica sa nu il stric, sa nu ii distrug personalitatea, sa il las sa fie el, independent. Gresesc uneori fata de el? Si inca cum. Ii explic insa fiecare decizie pe care o iau, ca sa inteleaga ca exista niste limite. Sper doar sa fie ok in timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*