Băi, eu cred că noi, părinții, nu suntem normali

Săptămâna trecută, la Tați în dialog, am purtat următoarea discuție cu invitatul meu, Toni Momoc:
– Care este cea mai mișto chestie la a fi tată?
– …știi, e momentul ăla când vine noaptea peste voi în pat, pentru că îi este frig sau frică sau pentru că simte nevoia să fie aproape de voi. Și în acele momente știi că pentru copil voi sunteți cele mai importante ființe din lume și nimic nu se compară cu acel sentiment…
– Foarte frumos. Și cea mai grea, cea mai complicată chestie la a fi tată?
– …păi, tot asta: când vine noaptea peste voi în pat și te trezește și nu mai ai loc și îți ia plapuma și tot așa…
– Ahahahahhaha! Câtă dreptate ai!
– Mda…
– Auzi, da’ nu ți se pare uneori că noi, părinții, suntem așa…cam bipolari, ca să nu zic nebuni de-a dreptul?
– ….A, asta era o întrebare?

Nu a fost fix așa dialogul, că nu mi-l mai aduc aminte exact, dar am convenit amândoi că da, suntem de multe ori bipolari și că da, suntem duși cu capul și că nu, nu prea sunt șanse să ne mai revenim vreodată.

Ați remarcat vreodată această bipolaritate? Adică un părinte care povestește fix același lucru, uneori cu cel mai mare drag, alteori scos pur și simplu din sărite?

– Mvaaaaai, mi se pare atât de frumos cum vorbește el non-stop pe limba lui și cum mereu vrea să ne arate ceva și să facem lucruri împreună. Mi se pare atât de matur pentru vârsta lui!

Versus:

– Băi, nene, ăsta nu mai tace! Vorbește non-stop și nici nu înțeleg ce dracu’ zice! Și vrea mereu să facem lucruri, nu ia și el o pauză, că nu mai pot! Băi, uneori așa aș vrea să se mai comporte ca alți copii de vârsta lui pe care-i văd liniștiți.

Sau:

– Nu, noi n-avem problema asta cu mâncatul. Mănâncă orice, nu face prea multe mofturi, suntem niște norocoși din punctul ăsta de vedere!

….

– Eu cred că noi l-am făcut pe verișorul ăla al lui Jerry, șoricelul ăla mic cu scutec care mânca orice, oricând! Mă, ăsta nu se mai oprește din mâncat, cred că o să-mi mânânce și urechile. N-am găsit încă mâncare să nu-i placă, da’ nu mă las!

Voi vă dați seama cât de nebuni părem? Nu de alta, dar uneori discuțiile astea le purtăm fix cu aceleași persoane, la intervale scurte de timp. Și, hai, că dacă or fi și ei părinți, poate, cine știe?, ne-or mai înțelege. Da’ când începem să debităm toate astea în fața unora care n-au trecut (încă) prin experiența asta, cum naiba să nu ne considere ăia nebuni de legat și să ne evite?
– Ce-ai făcut, iubito, azi la muncă?
– A, n-am apucat să fac nimic, că m-a prins mama aia nebună și mi-a povestit două ore ce frumos și deștept e copilul ei mare și ce pramatie e ăla mic!

A, da, și mai e și asta: comparația între copiii tăi, când ai mai mulți și când doar unul dintre ei te-a enervat sau te enervează în mod constant: pe copilul „bun” îl ridici mereu în slăvi, ca și cum ar fi trimisul lui Dumnezeu pe pământ, iar pe ăla „rău”, nu-l scoți din epitete care mai de care mai colorate și mai neplăcute, de zici că nu l-ai făcut și pe ăsta de bună voie, ci că ai pierdut vreun pariu și a trebuit să-i oferi casă și masă pentru totdeauna, deși tu nu ți-ai fi dorit asta. (PS: asta cu copilul bun și copilul rău chiar am auzit-o de la niște părinți ☺ ).

Nu, și să nu încep să povestesc despre reacțiile noastre când copilul face primul ceva: primul caca, primul pas, primul cuvânt, primul caca la oliță, primul șut în minge, primul mers pe bicicletă, primul mers pe bicicletă fără roți ajutătoare, primul caca în vasul de WC, primul duș singur, primul aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!! Deci bucuria lui Columb când o fi văzut el pământul Americii e pistol cu apă în comparație cu bucuria noastră!!

– Ai văzut, și-a pus primul tricou singur pe el! Cred că o să plâng de fericire!
– Ăăăăă, pe bune? Are 12 ani!!!
– Da, nu e minunat!
– Mmmm…
– Aoleo!! Nu am aparatul la mine, îi faci tu te rog o poză?
– De ce?
– …ce întrebare e asta?!?
– Auzi, tu ai luat-o razna?
– E, lasă, c-o să vezi tu când o să fii părinte!

Da, fratele sau sora mea, și când nu mai avem argumente, o băgăm pe asta: Lasă că o să vezi tu… Sigur că așa e, că multe lucruri nu ai cum să le înțelegi până nu devii părinte. Dar asta nu ne face pe noi mai puțin duși cu capul. Suntem iremediabili pierduți.

Mă rog, pare că ne revenim, odată ce pleacă ăștia de acasă. Dar ne trece repede, că imediat devenim bunici:

– Aguguguguggugu! Ia uite-o pe asta mică, face mai multe decât făceai tu la vârsta ei! Se vede că seamănă cu familia noastră, nu e așa moșmondită ca tac-su!

sursa foto: www.makeameme.org

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*