Azi răspund la întrebări pe care le adresez de obicei altora

În cadrul emisiunilor “Tați în dialog” de la radio sau când făceam asta pe blog, găseam și găsesc de fiecare dată fascinante, prin cât de diferite sunt între ele, răspunsurile diferiților tați la aceleași întrebări. Întrebări care îmi plac și care mi se pare că-l fac pe cel din fața mea să își ia câteva secunde de cugetare pentru a răspunde la ele. Și, de cele mai multe ori, mai ales după primele întrebări, când invitatul se relaxează, observ cum răspunsurile devin mai sincere, căci cel din fața mea începe să spună lucruri interesante și extraordinare prin sinceritatea lor, alegând asta în detrimentul unor răspunsuri standard și mai degrabă lipsite de substanță.
Așa că mi s-a părut o idee bună să-mi răspund și eu însumi la câteva din aceste întrebări. Am luat ciornele discuțiilor cu invitații mei și când am dat de o întrebare la care am simțit furnicături sau că aș prefera să nu răspund la ea, am făcut exact contrariul, răspunzând cu primele idei care mi-au venit în minte. Rezultatul îl aveți mai jos (de fapt, habar n-am care e rezultatul, căci acum încep să mă uit prin întrebări):

Cine este Alex, tatăl lui Mark?

Alex, tatăl lui Mark, este o persoană foarte diferită de Alex, ce dinainte să fie părinte. Habar n-am dacă sunt mai bun, mai înțelept sau mai simpatic, dar cu siguranță sunt mai puțin egoist, mai puțin dornic să fiu cel care are mereu dreptate, sunt mai dispus să ascult și, cred eu, mai atent la nevoile celorlalți. Lucru care nu e neapărat bun, pentru că de multe ori îm dau seama că îmi pun nevoile mele pe hold pentru ale altora (nu neapărat ale copilului), nedorind de fapt să fac asta.
A, da, și zilele acestea am ajuns la vârsta marilor întrebări: Cine sunt? Ce caut pe aici? Care îmi este moștenirea și oare mai am timp să las una? N-am ajuns încă și marile răspunsuri.

Dacă l-aș întreba pe Mark cine ești tu, ce crezi că mi-ar răspunde?

Uau, asta este o întrebare pe care mi-o pun frecvent și care nu-mi dă pace, căci nu știu să răspund. De fapt, eu mă întreb altfel: dacă tot ceea ce fac eu pentru el, și mi se pare că fac foarte multe, este, de fapt, prea puțin pentru el? Și ce contează, până la umă? Ce cred eu c-am făcut sau cu ce rămâne el c-am făcut eu? Sunt aproape sigur că răspunsul e legat de el și asta nu-mi place, căci cine știe dacă lucrurile pe care eu le consider importante și bifate, vor fi cele care vor conta și pentru el. Da, trebuie să aștept și să văd…

Ți se pare complicat să fii părinte?

Mi se pare greu. Nu mă așteptam să fie atât de greu și nu m-am obișnuit cu cât de greu este nici după mai bine de 6 ani și jumătate. Aici, în mod normal, ar trebui s-o dau la întors și să povestesc cum toate lucrurile grele pălesc în comparație cu cele frumoase. Nu pot să fac asta, aș minți și cred că asta se întâmplă cu cei care afirmă asta. Da, e foarte mișto să fii părinte, nu e nimic mai mișto pe lumea asta, cel puțin din punctul meu de vedere. Dar partea frumoasă nu anulează partea grea. E al naibii de greu, așa că, pentru a-ți răspunde la întrebare, aș spune așa: Mi se pare că întrebarea ta este un eufemism.

Ce i-ai spune lui Alex, cel care urmează să devină tată?

Să doarmă! Căci abia după va înțelege ce înseamnă oboseala. Să aibă răbdare, căci toate momentele care i se vor părea infinite, vor fi doar niște etape. Să aibă încredere în relația lui cu Iulia, căci ea (relația) va fi supusă la niște încercări cum nu a mai fost niciodată până atunci. Și să se bucure mai mult de…de tot, mi se pare că am avut perioade în care m-am străduit prea mult, în loc să înțeleg că lucrurile sunt cum sunt și că mai bine mă bucur de ele, așa cum or fi.

Crezi că ești un tată mai bun decât a fost tatăl tău?

Sper! Vezi tu, îmi place să cred că tata a fost cel mai bun tată care a știut el să fie. Doar că…doar că mie mi-ar fi plăcut să fie și mai bun. Uitându-mă acum, cu “ochelarii” de tată, nu pot să fiu 100% convins că ceea ce îmi doream eu nu era o utopie. Tata a lipsit mult de lângă mine în anii mei formatori (3 – 8 ani). Apoi, nu țin minte să se fi jucat cu mine jocuri de-ale copilăriei, ci am jucat jocuri care îi plăceau lui și care au ajuns să-mi placă și mie: șeptică, table, canastă. Cu siguranță ăsta e motivul principal pentru care mă joc eu atât cu Mark, măcar atâta psihologie am înțeles și eu 🙂 . Și întrebarea asta se leagă și cu cea de mai sus, cu ce ar spune Mark despre mine…dacă tata consideră că el a făcut tot ce putea face și nu are regrete, iar mie mi se pare că ar fi trebuit să se străduiască mai mult, cine are dreptate? Probabil că amândoi, dar uite, eu, copilul lui, am ceva regrete.
Revenind, cred și sper că sunt un tată mai bun ca tatăl meu, așa cum sper ca Mark să fie un tată mai bun ca mine. (dacă va dori să devină tată).

Dacă Mark ar trebui să-ți moștenească un defect, dar tu ai putea alege care să fie acela, ce ai alege?

Încăpățânarea, fără discuții. Credința mea că lucrurile sunt bine așa cum le gândesc eu m-a adus aici, un punct din viața mea care îmi dă cu mult pe plus. Încăpățânarea m-a făcut de nenunărate ori să “sap în stâncă” pentru a-mi atinge obiectivul, asta neînsemnând neapărat că mi l-am și atins de fiecare dată. Da, sunt convins că pot fi extrem de enervant în încăpățânarea mea (puteți să-mi întrebați soția, copilul, familia extinsă sau prietenii), dar pentru mine, ea (încăpățânarea) a fost aliatul cel mai de încredere în drumul ăsta al vieții. Și, da, dintre toate și multele defecte pe care le am, asta i-aș transmite, în speranța că-l va sluji așa cum a făcut-o pentru mine.

Cum ți-ar plăcea să-și amintească Mark despre tine, ce să povestească cu prietenii lui, când va fi adult și vor povesti despre părinții lor?

….O să-ți răspund așa: acum ceva ani am fost la un workshop de parenting la care, la un moment dat, trainerul ne-a luat pe toți tații din sală și ne-a pus următoarea întrebare: Când vă gândiți la tatăl vostru, prima amintire care vă vine în cap este o amintire plăcută sau una neplăcută? 9 din 10 tați au spus neplăcută, unul singur a spus plăcută. E, mi-aș dori ca Mark să fie acel al zecelea, cu amintirea plăcută, oricare ar fi ea. Eu am fost printre cei 9.

Cel mai greu moment al tău, ca tată?

Cred că au fost două: una când l-am văzut prima oară pe Mark și, stresat fiind peste măsură, mi s-a părut că nu arată prea bine (ăsta e, de fapt, un eufemism, eram convins că suferă de mai multe sindroame la cum arăta) și mi-a mai zis și neonatoloaga că lichidul amniotic avusese nu-știu-ce culoare și că trebuiau să-l înțepe ca să vadă dacă nu trebuie pus pe tratament rapid. Mi s-a strâns inima la gândul că ar putea suferi de ceva. N-a fost cazul, din fericire.
Al doilea moment a fost un vis, un vis în care îl pierdusem din vina mea și, deși nu-l vedeam, știam cumva că-l lovise o mașină și că se întâmplase ceva rău…ceva foarte rău. M-am trezit și m-am hotărât că dormisem destul în acea noapte, două ore erau de ajuns, televizorul părea o alternativă mult mai ok în comparație cu frica trăită în somn.

Ce te-a surprins cel mai tare la a fi tată?

Totul. M-am surprins eu pe mine, de multe ori în mod pozitiv, de multe ori în mod negativ. M-a surprins copilul, m-a surprins intensitatea sentimentelor trăite, m-a surprins cât de nepregătit eram, în condițiile în care eram convins că sunt pregătit. M-a surprins cum a crescut el și cât de repede a crescut. Și m-a surprins cât de mișto pot fi copiii, în general, dacă ai răbdare cu ei. Sunt extraordinari, fără excepție. Sunt haioși, sunt plini de idei, au trăiri intense și sunt mult mai buni și mai onești ca adulții. Copiii și lumea lor, cu regulile lor, mi-au devenit niște profesori foarte buni.

Și, în încheiere, ce-ți place ție, cel mai mult la tine, ca tată?

Că i-am oferit lui Mark cât am putut de mult din timpul meu. Pe lângă jucării, excursii, dovezi de iubire și mai știu eu ce, i-am oferit timpul meu. Nu am altceva mai bun de oferit, indiferent ce averi aș putea să-i las la vreun moment dat. Sper ca asta să-l ajute în vreun fel. M-ar oftica la culme să nu fie așa.

credit foto: Cristina Nichituș Roncea

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*