Aroganța părinților

În cealaltă viață a mea, pe când eram un adolescent ce mergea prin cantonamente, la un moment dat Rareș, un orădean, mi-a spus:
– Auzi, tu realizezi că voi, bucureștenii, aveți așa, un aer de superiotate în prezența provincialilor?
– Nuuuu! am încercat să parez eu.
– Ba da, ba da, dar e așa de impregnat în interiorul vostu, de nici nu vă mai dați seama.

Nu știu dacă i-am recunoscut lui Rareș vreodată, dar adevărul e că am simțit mereu, fără să am vreun motiv adevărat s-o fac, că aș fi mai bun decât un ne-bucureștean. Știu că nu sunt, știu că e o prostie, dar dacă sunt cinstit cu mine însumi, știu că asta simțeam pe atunci și încă mai am momente când mai simt și acum.
Dar gândul că sunt născut “la capitală” mi s-a părut că mă îndreptățește la a mă simți mai bun, mai deștept, mai cum vreți voi. Iar această aroganță este extrem de răspândită printre concitadinii mei (cred că tot mai puțin, de când nu mai e vreo șmecherie să fii bucureștean, ba uneori e chiar o rușine).

E, fix la fel mi se pare că suntem și noi, părinții, mai ales în relație cu cei care nu sunt părinți, dar, de multe ori, și în relație cu alți părinți care, ni se pare nouă, greșesc foarte tare în felul în care își cresc copiii.
De când am devenit părinți zici că s-a pogorât Harul Domnului asupra noastră și suntem, așa, un fel de semi-zei, incapabili de greșeală și degrabă experți în tot ceea ce se întâmplă în lumea asta. Adică na, faptul că am născut sau am contribuit la nașterea unei alte ființe și apoi avem grijă de ea, oferindu-i adăpost, mâncare și iubire nu doar că ne-a făcut niște oameni mai buni, dar și mult mai deștepți, mai filozofi, mai buni în a da sfaturi și, fără îndoială, mult mai simpatici.

Da, cred că putem fi extrem de enervanți pentru cei din jurul nostru. Îmi aduc aminte de celebra frază pe care am auzit-o și eu de atâtea ori:
– Ei, lasă, o să vezi tu când o să fii părinte!
De câte ori o auzeam, îmi venea să mușc din pereți și să răspund în cele mai urâte moduri. Să le țip în față acelor prieteni sau cunoscuți că nu sunt cu nimic mai prejos ca ei sau, mai corect, că ei nu sunt cu nimic mai buni ca mine, doar pentru că au un copil pe care, apropos, după părerea mea de atunci, nici nu-l creșteau cum trebuie. Dar nu eram părinte, așa că nu mi se permitea accesul la masa celor care își pot da cu părerea despre cum se crește un copil.
Și ghiciți ce? Am devenit părinte și, spre rușinea mea, am folosit și eu acea expresie, de câteva ori ca să explic ceva, dar de cele mai multe ori pentru c-a să mă apăr și să-i închid gura interlocutorului care nu prea mai poate spune nimic în acea situație. Da, am devenit și eu un părinte de multe ori arogant, de multe ori mult prea încrezător în deciziile mele și mult prea critic față de deciziile altora. Și așa cum pe vremuri Rareș mi-a spus că sunt arogant fără să îmi dau seama, cred că și acum sunt la fel, de multe ori: din gestica mea, din expresiile mele, din ceea ce spun și cum spun, probabil că reiese clar că mi se pare că sunt mult mai inteligent/filozof/plin de soluții decât sunt în realitate și decât interlocutorul meu.

Așa că întrebarea mea este: De unde ni s-o trage? Că nu e ca și cum am fi făcut ceva nemaivăzut sau foarte rar întâlnit. Nu, am făcut niște sex (ok, ăsta poate fi motiv de mândrie pentru bărbați), am născut un copil (felicitări, doamnelor!) și apoi i-am crescut mai bine sau mai prost. Așa cum am făcut multe alte miliarde de oameni de-a lungul întregii istorii a acestei specii. Nu am inventat internetul, nu am zburat pe Marte, nu ne-am întors din morți. Și cu toate astea, ne comportăm adesea ca și cum am fi făcut toate cele trei exemple de mai sus.

O fi pentru că ne e atât de greu și ni se dă viața așa de tare peste ap, încât simțim nevoia să fim lăudați pentru asta? Și pentru că nimeni n-o face (pe bună dreptate, doar nu m-a pus prietenul sau prietena fără copil să fac eu un copil), devenim frustrați și atunci începem să ne lăudăm singuri în mintea noastră și de aici să devenim aroganți? E posibil, dar nu e normal. Sigur, e foarte greu să crești un copil. Nu, e al naibii de greu de uneori pare imposibil. Dar nu e ca și cum am fost forțați să facem asta. Și, mai mult, ar trebui ca faptul că avem acest copil și că putem să-i fim alături să ne fie de ajuns. Dar nu ne este! Nu, nouă ne trebuie și aprecierea celorlalți, să ne suie pe un piedestal.
Nu mă miră că cei fără copii își dau ochii peste cap când nimeresc într-un grup de părinți care se laudă care mai de care cu ultima realizare a odorului. E fix la fel ca atunci când ar veni ei să se laude zilnic că și azi s-au dat jos din pat.

Iar când vine vorba de a judeca un părinte, nu e critic mai aspru ca alt părinte, căci e mult mai ușor să vezi ce greșesc alții decât să admiți că și tu greșesti. Mult. Mult de tot. Dar, na, tu ești un semi-zeu, așa că greșelile tale pot fi tolerate.

Da, dacă am fi studiați dinafară, cu un och critic și obiectiv, cred că noi, părinții (sau cei mai mulți dintre noi), am arăta tare caraghios. Aroganți, suficienți, critici, încercând să impresionăm pe toată lumea. Tre’ să fie super funny, atunci când nu devine insurportabil.

sursa foto: https://www.lookhuman.com/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*