Amintirile care ne definesc ca părinți

Care vă este cea mai dragă amintire cu tatăl vostru? Sau cu mama? Ok, dacă sunteți ca mine, sunt șanse ca primul lucru care vă vine în cap atunci când vă gândiți la ei să fie o chestie enervantă: că nu v-au lăsat la vreo petrecere, că nu v-au susținut cât v-ați fi dorit în vreo chestiune, sau mai știu eu ce altă situație. Dacă acesta este cazul, respirați adânc și lăsați-vă mintea să umble brambura prin sertarele cu amintri. Ok, cam pe acum sper că ați găsit ceva care vă facă să zâmbiți ca proștii sau să izbucniți de-a dreptul în râs cât să se uite lumea la voi ca la un/o nebun(ă). E ok, fuck ’em!

În cazul meu, două chestii îmi vin în cap: brațul lui pe care îmi așezam capul în diminețile de weekend în care mă strecuram în pat între ei. Mă trezeam, mă duceam gonetă la ei în pat, Dad dădea plapuma la o parte, mă băgam la mijloc, el își întindea brațul pe care eu îmi puneam, comod, capul și unde mai moțăiam preț de câteva zeci de minute.
Și-mi mai amintesc tablele pe care le-am jucat împreună ani întregi. Ba, mai mult, în perioada Sărbătorilor de iarnă, organizam Campionatul Mondial al anului respectiv, campionat ce se întindea pe mai multe zile și la finalul căruia unul dintre noi rămânea frustrat, știind că timp de un an de zile celălalt va putea zilnic să-i scoată ochii, întrebându-l cine e campionul mondial în exercițiu? Curioasă chestie, acum nu-mi mai amintesc nimic din acea frustrare, dar mă gândesc cu drag la toate acele momente.

Ieri am fost cu Mark la BricoDepot și i-am cumpărat o toporișcă. Da, băiatul meu taie lemne de pe la 3 ani (sub supravegherea noastră, firește) și m-am gândit că în acest sezon rece în care copiii nu prea ies afară și parcurile sunt mai degrabă goale, o vizită la pădure pentru tăierea unor ramuri căzute și parțial degradate poate fi o activitate extrem de potrivită pentru un copil (aici glumesc…oarecum). So, și-a cumpărat toporișca sub privirile extrem de mirate ale casierei și am purces la drum spre o pădure de pe lângă Mogoșoaia.
În timp ce ne bucuram de solitudinea noastră, el tăind ramurile pe care i le procuram eu strecurându-mă printre multe crengi parcă special poziționate pentru a-mi scoate ochii, mi-a fulgerat prin cap că acel moment ar putea deveni o amintire foate mișto pentru el.
Habar n-am dacă va fi așa, dar Doamne ce mi-ar plăcea peste ani ca el să povestească ceva de genul:
– Tata? Îmi aduc aminte cum într-o iarnă m-a dus la tăiat de lemne.
– Ce bou! ar zice vreun prieten de-al lui (sigur unul antipatic care mă va fi enervat din momentul în care îl voi fi întâlnit). Să te țină în frig cât tăia el nenorocitele alea de lemne.
– Nu, frate! ar răspunde Mark zâmbind. A fost atunci când mi-a cumpărat prima mea toporișcă la nici șase ani împliniți și el a stat după mine, ba m-a și ajutat să tai toate lemnele pe care am avut chef să le tai. (sigur, nu cu atâtea detalii).

Una din marile mele frici de tată este că indiferent ce, cât și cum voi face, nu va fi îndeajuns. Că eu voi face (aproape) tot ce depinde de mine, iar amintirile lui despre noi, despre relația noastră vor fi mai degrabă legate de vreun moment în care m-am purtat ca un prost și am țipat la el, l-am ușuit, i-am zis că am treabă deși n-aveam, sau nu i-am fost alături într-o chestie care mie mi s-a părut banală dar pentru el a fost „capitală”. Da, știu că uneori îmi fac mai multe griji decât ar trebui…
Sigur este că nu avem cum să le controlăm amintirile lor despre noi. Putem încerca să le impunem cu forța, dar cred că știm cu toții (pe propria piele) care sunt rezultatele acestei metode.
La fel de sigur este că, cel mai probabil, amintirile lor frumoase despre noi vor fi niște momente care pentru noi au trecut sau vor trece neobservate, dar care lor le vor rămâne pentru totdeauna salvate în sertarul cu amintiri grozave. E normal să fie așa, ei sunt persoane diferite de noi, indiferent că acest lucru ne place sau nu, indiferent că putem accepta acest lucru sau nu, indiferent că ne comportăm ca atare sau nu.

Dar ceea ce putem face este să ne mărim șansele de a fi păstrați în amintirea lor ca niște oameni mișto. Sigur, obiectivul nostru principal (sau printre cele mai importante) este să încercăm să facem din ei Oameni, orice am însemna asta pentru fiecare dintre noi. Dar de amintit, ei își vor aminti de noi, cei din perioada în care ei erau mici, ca de niște părinți cu care s-au distrat mai mult sau mai puțin. Ca niște părinți cu care au râs mai mult sau mai puțin. Ca niște părinți cu care au făcut mai multe sau mai puține tâmpenii. Ca niște părinți care i-au sprijinit mai mult sau mai puțin în toate lucrurile care le-au trecut prin cap. Și tot așa.

Deci putem să ne mărim șansele făcând chestii cu ei. E singura metodă. Cantitatea momentelor mișto petrecute cu ei este singura noastră speranță că momentele în care o vom da de gard (și o vom da de mult mai multe ori decât e vreunul dispus să recunoască) vor fi uitate pentru că vor fi mult mai puține și mai neînsemnate.

Nu știu ce sau câte amintiri frumoase aveți voi cu părinții voștri. Și, dacă nu aveți aproape deloc, îmi pare sincer rău. Dar oricare ar fi situația, dacă sunteți la rândul vostru părinți, aveți o șansă imensă să faceți lucrurile mai bine.
Mult mai bine. În fiecare zi.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*