Amintiri din vacanță

Nici nu a trecut bine vacanța de 1 Mai și deja ne gândim la săptămâna redusă dintre Rusalii și 1 Iunie și apoi la vacanța cea mare cu multă mare. E tare bine în vacanță!…Atunci când lucrurile nu o iau razna. Iar când ești părinte, descoperi foarte repede că vacanță liniștită este oximoronul perfect: poți să ai vacanță cu copilul sau poți să ai liniște, dar, cel mai probabil, nu poți să le ai pe amândouă.

Nu mă credeți? E, sigur că mă credeți, dar îmi închipui că ați spus în gând un “NU”, doar ca să încerc să vă conving. ☺ Ceea ce voi și face, povestindu-vă trei întâmplări de neuitat din vacanțele mele:

Prima s-a întâmplat pe la sfârșitul lui 2007, înainte să fim părinți. Plecasem cu Iulia și cu niște prieteni într-un city break la Florența, unde am ajuns după o escală la Munchen. La întoarcerea spre Munchen, am avut avionul dis de dimineață și, ca lucrurile să fie și mai rele, a fost un avion mic. Care s-a comportat ca o frunză în bătaia vântului în timp ce traversam munții.
Acum, gândiți-vă la un om pe care îl cunoașteți și căruia îi este foarte, foarte frică să zboare. E, eu sunt convins într-un procent de 99% că acel om, când vine vorba de zburat, este curajos în comparație cu Iulia. Nu există epitete pentru a o descrie în timpul acelui zbor care, ca să fiu sincer, chiar a fost înfricoșător. Atât de înfricoșător încât o prietenă care stătea ceva mai în spate în avion i-a spus la un moment dat soțului ei:
– Uite, mai e cineva care urlă în avion, nu doar mie îmi este frică. Iar soțul i-a răspuns:
– Stai liniștită, cea care urlă e Iulia.
Ok, deci a fost un zbor nasol. Ideea e că am ajuns la Munchen unde am reușit s-o conving pe Iulia să se urce în avionul de București, spunându-i că de data asta este un avion mare, care nu va fi afectat de niște turbulențe. S-a lăsat, săraca, cumva convinsă și, odată urcați, avionul s-a îndreptat spre pista de decolare, așteptând să aterizeze un alt avion înainte să plecăm noi spre țară.
Eu, cu locul la geam, îi tot spuneam Iuliei:
– Stai linștită, e un avion mare, nu are ce să se întâmple.
În acest timp, mă uit pe geam și văd avionul care trebuia să aterizeze și care era la fel de mare ca al nostru cum vine să aterizeze și fiind încă în aer se înclină stânga – dreapta din cauza vântului iar apoi, cu 10m înainte să atingă pista, se ridică din nou în aer, când piloții își dau seama că nu îl pot pune în siguranță pe Pământ.
M-am făcut livid, m-am lipit de spătarul scaunului și m-am rugat ca Iulia să nu fi văzut acea scenă, pentru că sigur nu mai plecam. N-o văzuse, așa că i-am povestit-o abia după ce am aterizat la București. Nu cred că m-a iertat în totalitate nici până azi.

A doua amintire, cea mai stresantă din viața mea, datează din 2015, când am pierdut copilul în Thassos. Au fost cele mai lungi și mai stresante 10 minute din viața mea.
Ne întorsesem de la o tavernă, doar eu cu el, iar eu m-am băgat în cameră, cu gândul să lenevesc un pic pe Facebook. El a zis că iese să se joace pe afară. După o vreme, mi-am dat seama că nu-l mai aud. Am ieșit afară, am dat o tură…nimic. Și atunci s-au întâmplat concomitent următoarele:
1. am rămas fără aer
2. a început să-mi bată inima nebunește.
3. m-am gândit că toate filmele și serialele polițiste încep exact așa, cu un părinte neatent și cu un copil care dispare.
Am început să mă uit înspre mare, să văd dacă se agită lumea pe acolo, am ieșit în stradă să văd dacă se întâmplase vreun accident. Nimic, totul decurgea normal, mai puțin pentru mine. Și atunci am realizat că urmează să fac cel mai greu lucru din viața mea: s-o anunț pe Iulia că am pierdut copilul. Vă spun cât pot eu de sincer: am avut de făcut chestii grele la viața mea, dar în acel moment mi se păreau pistol cu apă în comparație cu ce trebuia să fac.
Am plecat spre tavernă și atunci am văzut-o pe Iulia venind relaxată cu Mark de mână. Copilul, fără ca eu să știu că el știe drumul, se dusese la maică-sa căreia îi spusese că eu știu că s-a dus la ea.
Nu știu câți ani oi avea de trăit, dar știu că din cauza acestui incident voi trăi cu vreo 10 mai puțin. Ga.ran.tat.

Și ultima amintire pe care vreau s-o împărtășesc cu voi este legată de plecatul cu mașina în vacanță și de coșmarul oricărui părinte. Da, mulți dintre voi zâmbiți deja, dar urmăriți-mă atent: acum vreo 5 ani plecăm într-o noapte, pe la 4, spre Grecia. Noi locuim în zona Arcului de Triumf. Încărcăm mașina, punem copilul semi-treaz în scaun, plec încet și o iau pe Bulevardul Kiseleff spre Unirii. În Piața Victoriei, la Muzeul Antipa, prind roșu la semafor. Mă opresc și în două secunde auzim din spate:
– Am ajuns?
Măi, nu făcusem mai mult de 500 de metri și îi spusesem copilului dinainte că va fi un drum foarte lung. Am izbucnit cu Iulia într-un râs mai degrabă nervos, gândindu-ne ce ne așteaptă. Nu mai știu nimic din restul drumului, dar acel Am ajuns?, rostit practic după primul colț, nu-l voi uita vreodată.


Da, n-a fost an să n-avem peripeții în vacanțe. La fel se va întâmpla și anul acesta, fără doar și poate. Dar până să ne distrăm (sau să ne cadă părul de griji) prin vacanțe, vă propun să ne distrăm un pic pe-aici, pe acasă. Eu, de exemplu, sper să câștig unul din cele 100 de premii oferite de #SantalNFC prin aplicația lor. Vrei și tu unul? Perfect! Intră în aplicație, fă-ți propriul colaj de vacanță, shareuiește-l și poți câștiga unul din cele 100 de rucsacuri termoizolante, numai bune de cărat juma de casăăăăăăă, am vrut să spun, numai bune de cărat o cutie rece de #SantalNFC de portocale sau de mere.

A, și apropos de cărat, v-am povestit vreodată de vacanța aceea la mare în care am avut patru (4!!!) valize imense după noi, dar în niciuna dintre valize nu s-a găsit un pic de loc și pentru un slip de-al meu? Nu? Bănuiam eu…Bine, adevărul e că hotărâserăm împreună că e la fel de ok să fac baie și în niște blugi scurți…

Acest articol a fost scris cu sprijinul Santal, o marcă în care eu am încredere.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*