Am fost la nebuni dar, cumva, am scăpat de acolo – 4 copii ne-au luat cu asalt locuința sâmbătă seara

Și ziua de sâmbătă începuse atât de promițător. Fusesem cu Mark la Decathlon de unde îi achiziționasem un panou de baschet pentru interior (știu, știu, și pe mine mă râmă-n cur), iar el era de-a dreptul extaziat. Nici n-a mai comentat (prea mult) când i-am spus că ieșim la un restaurant cu prietenii noștri D. și C., posesori și ei de două fiare doi copii.

Nici n-am apucat să ne așezăm bine la masă, că s-a declanșat Jihadul. Țipau ăștia trei în timp ce dialogau de zici că erau cel puțin lângă un motor de avion pornit și altfel nu s-ar fi auzit. Mi s-a făcut o rușine de oamenii ăia din jur care ieșiseră și ei în weekend la restaurant, sperând la o după amiază liniștită care n-a mai fost să fie. În apărarea noastră trebuie să spun că am menționat când am făcut rezervarea că venim cu trei copii și am întrebat dacă e ok. Oamenii, naivi, neștiind că e vorba de copiii Iadului, au zis că e ok.
Bine, ca să fiu cinstit nu au țipat foarte mult. Ar fi fost și destul de complicat să facă asta, având în vedere că se luptau și mâinile unuia erau prin gura celuilalt. Mă rog, la un moment dat un chelner mai inteligent ca noi i-a momit spre o cameră unde nu era nimeni și unde au putut să se desfășoare în voie. Plus că la un moment dat, când nu s-a mai putut și nu s-a mai putut, am trecut la metoda infailibilă de parenting empatic: le-am dat telefonul și am putut cu toții să mâncăm, iar nouă să nu ne stea mâncarea în gât de la înjurăturile celorlalți oaspeți ai restaurantului.

Și apoi, a venit momentul cel mai greu al zilei: la cine mergem acasă? Ei, prietenii noștri, au zis:
– Hai la noi!
Noi, nebuni, frățioare!!, am zis:
– Nu se poate, suntem atât de aproape de casa noastră, mergem la noi.
– Dar voi tocmai ați făcut curat. (ceea ce era adevărat)
– E, și? Cât de rău poate să facă?
E, vedeți voi, de-asta mă oftic eu, pe mine. Că sunt momente în care pur și simplu nu gândesc. Nu e ca și cum Trio-ul Groazei (al nostru + ceilalți doi) nu mai fusese pe la noi. Și nu e ca și cum nu prăduiseră tot în calea lor, ca niște vajnici urmași ai răzeșilor lui Ștefan cel Mare care pârjoleau ogoarele și otrăveau fântânile. Nu, mai trecusem prin asta, așa că nu pot să afirm decât că ce-și face omul cu mâna lui se numește lucru manual.

Bun, și ca lucrurile s-o ia complet razna, când ele erau razna deja de vreo două ore, ne-au mai sunat niște prieteni, O. și C., și ei posesori de un mic diavol tasmanian, care ne-au întrebat ce facem.
– Fugițiiii, bă, nu veniți în haosul ăsta!!!!! ar fi fost răspunsul corect. A fost el și răspunsul nostru? Bineînțeles, cuvânt cu cuvânt, după cum puteți vedea în continuare:
– Ce să facem, pe acasă cu toții. Hai, nu veniți și voi?????

Nuuuuuuuuuuuuuuu!!! țip eu acum, retrospectiv, dar mult prea târziu.

Ei, nici ei cu toate țiglele acasă, ne-au urmat sfatul. Și au venit. E, deabia de-aici lucrurile au scăpat cu adevărat de sub control. Nu-mi mai aduc aminte chiar totul, dar îmi aduc aminte destul de bine că:

1. Unul dintre copii îi alerga pe ceilalți trei cu o pușcă – mitralieră din aceea cu bile. Din care, în apărarea lui, nu a tras…prea des. Dar și atunci când a făcut-o, copilul, cu instinct de asasin, a țintit direct spre capul celorlalți. A fost nevoie să pun acea mitralieră undeva sus, sus de tot. Nu, adică foarte sus, încât să nu mai ajungă la ea cu niciun scaun.
2. Altul (ok, fii-miu) încerca să-i îmbârlige pe toți să joace baschet cu el, după regulile lui, astfel încât să câștige doar el. Noroc că m-a dus capul cât să cumpăr o minge de burete, că omul nu e cel mai bun țintaș. Nici el și nici ceilalți jucători, fie ei copii sau adulți.
3. Altul a luat toate cărțile lui Mark, frumos aranjate și depozitate sub pat și le-a întins prin toată camera, căutând una care să-i placă. La sfârșit, ia ghiciți voi cine a stâns la loc toate cărțile? Vă dau un pont: EU!!
4. Altul era ocupat să scoată fiecare balon dezumflat din punga plină ochi cu baloane dezumflate și să le plaseze strategic (am bănuit eu) prin diferite unghere ale casei. Bineînțeles că tot ei, copiii, le-au strâns apoi pe toate. Pe toate cele pe care le-au găsit că, de exemplu, eu am mai găsit unul între pernele canapelei și azi dimineață.
5. Unul se tot urca pe scara noastră de la bibliotecă și ne striga să-l admirăm la fiecare treaptă pe care o cucerea. Bineînțeles că la coborâre sărea direct în capul vecinei de sub noi. Săraca femeie, ar trebui să-i iau un buchet de flori sau să-i facă Iulia o prăjitură. E, cred că–i plac mai mult prăjiturile decât florile.

Și, ca seara să fie perfectă, cele trei mame responsabile s-au închis (la propriu) în camera copilului că, na, aveau chestii vitale de povestit și au lăsat bestiile copiii sub supravegherea noastră. Sau, mai corect, ne-au lăsat pe noi pe mâna lor.

Cu mâna pe inimă și cu toată sinceritatea vă spun că n-am mai fost de mult atât de mândru de mine că n-am urlat la nimeni și n-am deportat niciun copil în vreo pădure la marginea unui sat (hai, mă, că nu sunt un animal, m-aș fi dus să bat la o ușă să spun că par să fie niște copii părăsiți în apropiere).

La final, după ce am strâns (toți, nu doar eu, ca să fie clar), am spălat vasele (eu, ca să fie clar), am strâns TOATE cărțile (eu, ca să fie clar), am mai strâns o dată jucăriile pe care le-au scos ăștia după ce le strânsesem, după ce i-am dat pe toți afară i-am condus până la poartă să fiu sigur că au plecat, mă întorc sleit în casă și aud un sunet ca un hârșâit: Hrrrrrrrrrrrrrrr!

Copilul meu își târa din nou, pe la ora 23, panoul de baschet în mijlocul casei, să mai arunce de câteva ori până la culcare. Nu, nu a fost nevoie să zic nimic, mi-a văzut fața, a pus liniștit panoul la loc, s-a schimbat singur în pijama, s-a spălat pe dinți fără să comenteze, m-a pupat pe obraz și s-a băgat singur în pat.

Pe bune, voi chiar ați halit-o? A mai urmat o repriză de lamentări și de Sunteți cei mai răi părinți și niciodată nu pot să fac ce vreau eu!

Dar, mark (pun intended) my words, vine el momentul în care devin ăștia adolescenți și vin cu prietenii lor acasă. Păi nu mă joc eu toată seara baschet în casă în capul lor? Eventual în chiloți și anunțându-i de fiecare dată când mă duc la baie și ce urmează să fac la baie!!!

A mea va fi dulcea răzbunare.

Sursa foto: https://vanitymom.wordpress.com/

2 Comments

  1. Da de evitat…evitam cum putem intalniriile, special din cauza asta, pur si simplu nu mai pot, am obosit sa tot strang.

  2. Ha,ha,ha!Am ras cu lacrimi!
    Îmi amintesc că și noi am avut în vizită vreo 2 copii plus ai noștri 2…in total 4!
    Am stat o săptămână să strângem după!
    Vecinii băteau in țeavă:)))
    A fost magistral de catastrofal cum arată casa după!
    La restaurant nu ne riscam niciodată:)))

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*