Acum 13 ani niste animale au deturnat cateva avioane si au provocat cel mai mare atac terorist din istoria omenirii, omorand in jur de 3,000 de persoane nevinovate.
Tot acum 13 ani un alt animal, Presedintele George W. Bush, nu a avut nicio reactie cand a primit vestea ca America este sub asediu. Mint. A reactionat aplaudand copiii de la o gradinita care ofereau o serbare in cinstea lui. Dar a avut grija sa aiba o gramada de reactii dupa.
Ceea ce s-a intamplat acum 13 ani, a avut 2 urmari majore pentru lumea intreaga:
a. i-a permis Americii sa faca aproximativ orice isi doreste, oriunde si cu oricine isi doreste, in numele “apararii libertatii poporului american si a aliatilor sai”.
b. le-a oferit teroristilor de peste tot precendentul de care aveau nevoie pentru ca fiecare dintre ei sa poata spune “Yes, we can!” 😉
Uitandu-ma la unde suntem dupa 13 ani, cu ochii mei de nespecialist in politica externa, armata, economie mondiala sau mai stiu eu ce, imi permit sa afirm fara teama de a gresi ca “baietii rai”, oricare ar fi ei, au avut mult mai mult de castigat, iar noi restul de pierdut.
Dar acestea sunt faptele, cel putin asa cum le percep eu. Ca o persoana subiectiva ce recunosc ca sunt, aleg sa-mi amintesc altceva despre acea zi de 11 Septembrie 2001.
Aleg sa-mi amintesc de oamenii care au ales sa lupte (si sa moara, multi dintre ei) pentru ca altii sa scape. Imi amintesc de toti politistii si pompierii care au ALES sa intre in Turnurile Gemene, incercand sa-i salveze pe cei care erau blocati acolo. Si de pasagerii zborului United 93 care afland ce s-a intamplat cu celelalte avioane si realizand ca asta li se va intampla si lor, au ALES sa lupte. Pentru ei, cu siguranta, dar si pentru altii. Si de toate celelalte povesti, cunoscute sau nu, ale unor oameni care au pus binele altora inaintea confortului, fricii sau sigurantei propriei vieti.
Imi amintesc de un documentar vazut pe National Geographic/Discovery Channel in care oameni care au scapat din turnuri povesteau cum, in timp ce coborau, li s-au incrucisat privirile cu ale politistilor si pompierilor care urcau si au vazut pe fetele lor ca oamenii aia stiau ca se duc sa moara, dar asta nici macar nu ii incetinea din misiunea pe care si-o asumasera.
Si imi mai amintesc de toate telefoanele trimise de oamenii blocati in turnuri. Oameni care le spuneau sotilor/sotiilor/copiilor/parintilor/prietenilor ca ei probabil vor muri dar sa nu uite niciodata cat de mult ii iubesc.
Si nu este doar ca imi amintesc, ci simt nevoia sa impartasesc cu cat mai multi dintre voi acest gand: faptul ca in fata iminentei mortii atat de multi oameni isi gasesc confortul in dragoste, curaj si amintirile frumoase ale vietii ma face sa sper ca, pana la urma, vom gasi o cale, ca specie, sa supravietuim si sa ne construim o lume mult mai frumoasa decat cea in care traim azi.
Acum 13 ani a fost demult. Si a fost departe. Dar eu refuz sa uit. Pentru ca daca as uita, daca vom uita, oamenii aia au murit degeaba. Si asta mi se pare un lucru de neacceptat.
Pentru ca daca imi permit sa uit ce s-a intamplat acum 13 ani, e mult mai usor sa spun ca am uitat si ce s-a intamplat acum aproape 25 de ani. Cand, la fel, niste oameni au ALES sa lupte si sa moara prea multi dintre ei, pentru ca eu, si tu, si toti romanii sa traim mai bine.
Ei au murit pentru ca noi sa avem mult mai multe drepturi. Sa calatorim, sa cumparam Coca-Cola din Mega Image-ul de la coltul strazii, sa ne certam in public, sa injuram in public, sa muncim in strainatate, sa facem cate plinuri de benzina vrem, sa mergem sau nu la vot, sa navigam pe internet, sa avem 100 de canale tv cu program 24 de ore din 24, sa iesim in strada de cate ori nu ne convine ceva etc. Sa visam liber(i). Si sa avem mult mai multe sanse sa ne indeplinim visele.
Acestor oameni eu le datorez viata frumoasa pe care o am azi. Si acest lucru n-am cum sa-l uit vreodata. Voi?
Imi amintesc o fotografie facuta la ceva timp dupa atacurile de la 11 sept!
Nu cred ca voi uita vreodata acea poza!
Era o poza de grup cu vreo 20 de mamici care tineau in brate cate un bebelus!
Erau unii mai mici, altii putin mai mari!dar toti erau bebei in bratele mamelor lor , majoritatea tinerele!
Toate mamele aveau un lucru in comun: in timpul atacurilor erau gravide! Iar bebelusii se nascusera dupa ce tatii lor murisera!
Erau fie copii de pompieri, de politisti, de voluntari inimosi sau copii ai celor care lucrau in turnuri! Oameni nevinovati care murisera fara sa apuce sa si vada copilasii nascuti!
Pe mine una, m a marcat fotografia asta!
Eu imi amintesc imaginile cu oamenii care se aruncau in gol pentru ca nu mai suportau caldura dinauntru…si cum un om si-a facut o “sfoara” din ce a gasit pe acolo, sfoara care nu avea mai mult de 2 m, a coborat pe ea pe geam si cand a ajuns la capatul ei nu a mai avut forta sa faca nimic altceva decat sa-si dea drumul in gol.
De asemenea, in acelasi documentar, politistii si pompierii care au fost acolo in acea zi povesteau ca cel mai groaznic sunet pe care l-au auzit in acea zi si in viata lor a fost sunetul corpurilor umane care se loveau de asfalt.
Groaznic!