Aceeași persoană, oameni diferiți

Am primit acum câteva săptămâni această poză cu mine de când aveam vreo 7 ani. De atunci încerc să-mi amintesc lucruri despre el, senzații pe care le-am trăit atunci, experiențe de care am avut parte și nu prea reușesc. De fapt, mi se pare că sunt atât de departe de băiețelul acela, încât mi se pare mai degrabă că-l știu dintr-o carte sau dintr-un film. (Acum când recitesc, realizez că am scris “el” și nu “mine”).

De la el știu sigur că mi-am păstrat zâmbetul și pofta de râs. În rest…el visa să ajungă aviator și, peste câțiva ani, jucător de baschet. Eu sunt om de publicitate și scriu despre experiențele mele de tată. El ținea cu Steaua, deși tata era dinamovist, pe mine mă lasă rece cam tot ce înseamnă sportul românesc din ziua de azi. El ura roșiile și legumele în general, eu iubesc salatele. Ok, amândurora ne plăceau și ne plac la nebunie șnițelele și cartofii prăjiți.
Ce știu sigur este că m-am schimbat. El și cei care i-au urmat lui de-a lungul anilor au avut parte de lucruri minunate și experiențe înfricoșătoare. Au avut parte de bucurii, dar și de tristeți sau momente rușinoase. Au câștigat oameni lângă ei și i-au pierdut pe alții. Pe scurt, au trăit o viață plină cu de toate, ca o salată (sîc) și s-au transformat în mine. Așa cum și eu mă voi transforma în altcineva mai devreme sau mai târziu.

Habar nu am dacă ar fi dezamăgit de mine. Tot ce se poate, fie și pentru faptul că probabil i s-ar părea extrem de plictisitor ceea ce fac eu. Cum naiba să alegi să scrii când ai fi putut să pilotezi? Cum naiba să pilotez, când eu și fizica ne-am despărțit definitiv și iremediabil într-a noua, odată cu apariția planului înclinat și a forțelor de frecare în viața mea.
M-ar crede dacă i-aș spune că sunt bine, sunt fericit? Nici asta nu știu, căci lucrurile care mă fac acum fericit, nu au nicio legătură cu lucrurile care-l făceau pe el fericit.

Uitându-mă la el și realizând cât de mult m-am schimbat, inițial m-a speriat chestia asta. Mi s-a părut ceva greșit, ca și cum aș fi făcut erori care m-au adus aici. Apoi am realizat că nu e greșit, așa cum nu e neapărat bine. Este ceea ce este. Nu știu de ce ne cramponăm să credem că rămânem neschimbați? Probabil are legătură cu frica de îmbătrânire. Sau poate cu faptul că schimbându-ne în multe privințe diferite opinii chiar și la 180 de grade, avem senzația că îi trădăm pe cei ce-am fost: că ei ne-au lăsat niște valori bătute în piatră, valori pe care le-am abandonat în favoarea altora sau pe care le vedem mai relaxați sau, din contră, mai încrâncenați.
Vrem să credem că am rămas aceeași copii puri, aceeași adolescenți visători, aceeași tineri convinși că vor schimba lumea. Nu mai suntem, asta nu putem schimba. Dar cred că putem alege cum să privim acest lucru și cum să ne privim pe noi înșine. Diferit nu înseamnă în primul rând rău, așa cum nu înseamnă în primul rând bine. Înseamnă diferit. Altfel. Cu mintea și experiența de acum, cu tot bagajul din spate, bagaj care s-a tot acumulat și care pe vremea copilului din poză nici nu exista în mare măsură.

Acum, când scriu și reușesc să-mi pun în ordine cât de cât gândurile și sentimentele față de această chestiune, realizez cât de fascinantă mi se pare. Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci și omulețul ăsta mic s-a transformat în omul ăsta. Care la rândul lui, dacă are ceva bulan, se va mai tot transforma de-a lungul vieții sale. Sper să se mai transforme, căci asta va însemna că aș trăi tot felul de experiențe (și, ca să fie clar, nu vreau să trăiesc chiar orice experiență, despre unele e ok și dacă doar citesc ☺ ).

Ce știu sigur este că mi-ar plăcea să pot sta de vorbă cu el. Nu pentru a-i da sfaturi, asta mi s-ar părea o prostie, plus că ce copil normal de 7 ani are chef să asculte sfaturile unui străin care mai și spune tot felul de tâmpenii SF? Nu, l-aș asculta pentru a-mi aminti ce și cum gândeam atunci. Care erau lucrurile care-mi plăceau, cum mi se păruse primul an de școală sau ce-mi doream mai mult și mai mult.

Cică pentru a ne înțelege prezentul și a ne putea clădi viitorul, trebuie să ne amintim de trecut și să facem pace cu el. Sună corect și cred că e bine să facem aceste lucruri. Așa cum cred că e cel mai bine și să ne bucurăm de prezent, de ceea ce avem azi, hai poate și mâine. Restul a fost sau e prea departe. Și problema e că timpul trece repede, în paștele mă-sii.

E, mi-am așternut pe hârtie niște gânduri. O fi de la poză, o fi de la faptul că stau și scriu în curtea fostului meu liceu…Mi-a priit. Acum mă întorc în prezent, că mă așteaptă un alt băiat de 7 ani să-mi povestească ce-a făcut la antrenament și ce-o să se întâmple la meciurie de diseară. Și oricât de drag îmi este băiatul ăsta din poza de mai sus, băiatul care mă așteaptă mi-e infinit mai drag. Uite o altă chestie pe care n-aș avea cum să i-o explic copilului ce am fost.

Nu știu exact pentru ce, dar mersi, puștiule! Și stai fără griji, n-o să te plictisești, cel puțin nu în următorii 33 de ani. 😉

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*