Acceptare și rasism

Într-o seară, stăteam de vorbă cu prietenii noștri, A și B. Fiind părinți, inevitabil discuția a ajuns și la copii și la școala lor. Noi am povestit despre Mark, ei despre copiii lor, C și D, care învață la o școală internațională.
– C are o profesoară de engleză foarte mișto, Miss X, cu o metodă tare. Învață al nostru de plăcere, ne-au spus ei. Și, ca o chestie super simpatică, după ce copilul ne-a bătut la cap vreun an de zile cu cât de tare e Miss X și cât de mult îi place de ea, am descoperit și noi că Miss X este negresă. Copilul nu a menționat asta niciodată. Și când i-am spus asta, a zis doar “A,da.”
– Ni se pare foarte mișto, au continuat ei, că datorită diversității de la acea școală, copiii nu mai văd nicio diferență, pentru ei culoarea pielii e un non factor.

Sigur că e foarte important mediul în care cresc copiii. Școala unde învață, profesorii care îi educă etc. Dar ceea ce nu au spus prietenii noștri în seara aceea, dar pot să vă spun eu, pentru că îi cunosc și am văzut interacțiunile din familia lor, este că C și D, copiii lor, au văzut în primul rând în familie, la părinții lor, ce înseamnă acceptarea și toleranța. Prietenii noștri sunt niște oameni cu un set de valori în care acceptarea faptului că suntem diferiți cu toții și că asta nu e nici bine, nici rău, ci doar este, este un aspect “promovat” de ei către copiii lor atât prin discurs, dar mai ales prin comportament și prin reacții la diferite situații. Căci oricât de mult ne-am dori să ne putem baza pe școală sau pe alții, adevărul este că, atunci când vine vorba de valorile cele mai importante, noi ,părinții, suntem principala sursă de inspirație pentru copiii noștri.

Copiii nu se nasc rasiști, homofobi, antisemiți sau mai știu eu cum. Copiii pot deveni așa, dacă văd în primul rând la părinții lor un astfel de comportament. Și sigur, uneori îl pot prelua și dintr-un alt mediu, dar dacă el nu este acceptat în familie, cel mai probabil copilul respectiv nu-și va însuși acel comportament.
Copiii nu au nicio problemă să se joace cu cei diferiți de ei, fie că vorbim de culoarea pielii, de naționalitate, de sex sau de religie. Copiii se uită la un alt copil și oricât de diferit ar fi acel copil, cel mai probabil ei vor vedea un partener de joacă. Vor vedea pe cineva diferit, doar dacă acasă, oamenii diferiți sunt tratați diferit. Dacă se vorbește diferit despre ei, condescent sau ironic sau ca și cum ar fi ceva în neregulă cu ei. Îi vor privi suspicios pe cei diferiți de ei doar dacă părinții le vor spune că cei diferiți sunt purtători de vreo boală sau inferiori sau de neîncredere sau de evitat.
Altfel, un copil va vedea în partenerul său de joacă, în primul rând, un alt copil și abia apoi, poate, pe cineva care nu vorbește limba, care arată sau se comportă diferit.

Și mai e o chestie importantă pe care mi se pare că noi, adulții, nu o înțelegem sau refuzăm să o facem: ura este cel mai bun combustibil pentru ură. Deci dacă cineva a greșit, iar noi, ceilalți, aflați de partea binelui, începem să-l atacăm violent și să-l urâm pe cel care a greșit, păi intrăm într-o spirală din care nu ne mai scoate nimeni, niciodată.

Cazul Ditrău mi se pare trist din mai multe puncte de vedere:

În primul rând, eu când văd străini care vin să muncească la noi în țară, o iau ca pe un sentiment de mândrie. “Băi, uite, la noi e mai bine ca în alte părți. Deci nu e dracul chiar atât de negru.” Să ai o problemă cu niște oameni care muncesc, doar pentru că sunt diferiți de tine și te sperie pe tine acest lucru, e trist.

E trist apoi pentru că atâția români au plecat prin alte țări și, cu siguranță, mulți dintre ei s-or fi simțit cum s-au simțit cei doi domni din Sri Lanka zilele acestea. Ca niște oameni inferiori. Ca niște impostori, deși tot ce și-au dorit a fost să vină să muncească pentru o viață mai bună, a lor și a familiei lor. Iar faptul că toți românii plecați nu au reușit să aducă în țară o schimbare de mentalitate vizavi de străinii care muncesc aici, e trist.

Și e tristă și reacția celor care îi invinuiesc pe localnicii de Ditrău. Oameni de la țară, cu problemele lor specifice, cu colectivul lor, cu crezurile lor etc. Sigur că e greșit felul în care aceștia au reacționat, dar la fel de greșită e și reacția “celorlalți”. Căci, revin, ura e cel mai bun combunstibil pentru ură.

Așa că da, din păcate cred că vor mai trece mulți ani până când noi, românii, vom deveni cu adevărat o nație tolerantă. Suntem departe de asta. Dar ce putem face imediat este să schimbăm fiecare ceva, puțin, în familia sa. Să povestim mai mult despre diversitate, despre toleranță, despre acceptare. Să povestim și să ne comportăm precum lucrurile pe care le spunem. Copiii crescuți în acceptare, expuși la oameni și situații diferite,vor deveni, cel mai probabil, niște adulți mult mai puțin xenofobi, rasișți sau homofobi. Adulți care îi vor urî mai puțin sau deloc pe cei diferiți de ei, indiferent ce ar însemna diferit.
Și poate atunci, cazuri precum cel de la Ditrău vor deveni doar o amintire tristă a felului greșit în care gândeam cândva, demult.

sursa foto: https://www.verywellfamily.com/teaching-kids-about-race-and-cultural-diversity-621099

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*