175

Stăteam, ca și acum, tolănit în canapea, uitându-mă, moțăind, la vreo prostie pe tv. Am auzit-o pe prima și nu i-am dat importanță. Apoi încă una, și încă, și încă una. Și încă una, și încă una, și încă una și deja erau atât de multe urlete de sirenă încât mi-am dat seama că ceva în neregulă se întâmplase în oraș. Apoi am adormit și când m-am trezit pe la 11 și ceva, am mai dat un ultim refresh pe net, înainte să mă bag în pat. Și atunci am văzut. Am deschis repede televizorul și am văzut Iadul. Și Haosul. Doar că nu eram pe HBO, ci pe un program de știri românesc.

Astă seară se împlinesc 175 de zile de la tragedia din Colectiv. 25 de săptămâni. 175 de zile de când atunci când aud mai mult de o sirenă de ambulanță, mă gândesc la ce e mai rău. Și eu nu cunoșteam pe nimeni, la vremea respectivă, care să fi fost rănit sau…

Am visat într-o noapte că eram la Sala Floreasca (sala unde am copilărit eu, jucând baschet), s-a declanșat un incediu și am fugit cu toții spre ieșire. Doar că s-a produs o ambuscadă și m-am blocat. Știam că mai am atât de puțin până afară, dar nu mă mai puteam mișca. Și simțeam cum panica pune stăpânire pe mine. Și în acel moment m-am gândit că asta trebuie să fi simțit acei oameni, acei copii. A fost foarte vie senzația și a fost groaznică, deci nu pot să-mi închipui…Mi-a povestit cineva sau am citit că unul dintre supraviețuitori spune că cea mai groaznică amintire este că a trebuit să calce pe alți oameni pentru a se salva…

175 de zile de când sunt mai multe întrebări decât răspunsuri. Și întrebările se tot adună, iar răspunsurile se lasă așteptate. Și nu contează că le așteptăm noi, ăștia de pe margine. Contează că nu le primesc cei care au fost acolo, cei care au scăpat și cei care au rămas aici, să îi plângă pe cei care s-au dus. Iar unii, poate, cine știe, nu ar fi trebuit să se ducă. Vedeți, sunt niște întrebări grele și cea mai mare problemă e că oamenii ăștia nu știu nici azi, după 175 de zile, dacă vor primi vreodată răspuns.

175 de zile de când am primit un semnal de trezire. Pe care, consider eu, că l-am ignorat și-l ignorăm cu mult succes. Sigur, ne revoltăm, pe bună dreptate, de una, de alta, mai schimbăm una, mai schimbăm alta. Dar n-am înțeles nimic. Noi, fiecare din noi, cei care n-am fost direct afectați, n-am înțeles nimic. Am plâns, am făcut promisiuni, NE-am făcut promisiuni și apoi ne-am văzut de viața noastră.

De ce spun asta? De unde vreți să încep, că stăm aici toată noaptea. O să vă dau doar două exemple, ambele din sănătate:

După 175 de zile (O sută. Șatezeci. Și cinci. De. Zile), Unitatea Specială de Arși de la Spitalul Floreasca a fost inaugurată a doua oară. Și declarată nefuncțională a doua oară. Luați-vă un moment și încercați șă înțelegeți acest fapt, cu toate implicațiile sale.

Și tot după 175 de zile, spitalele țipă pe toate rețelele sociale că nu mai au sânge. În acele zile nu puteai dona sânge nici dacă aveai pile. Iar azi, azi ar fi mai bine să nu ai nevoie de niște sânge, că n-are cine să ți-l dea.

175 de zile. Atât ne-a trebuit ca să uităm. Poate chiar mai puțin. Trist, foarte trist.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*